⏱ 2 min de citit
Dacă te-ai trezit în weekend scrollând prin știri și ai văzut poze cu Maia Sandu la Conferința de Securitate de la München, dar cu Nicușor Dan nu prea, nu ești singur. Mulți bucureșteni s-au întrebat: ce s-a întâmplat acolo, de fapt?
Răspunsul e puțin mai complicat decât pare la prima vedere. Nu e vorba neapărat că Moldova ar fi devenit brusc mai importantă decât România pe scena internațională — deși, hai să recunoaștem, Chișinăul a avut un moment serios în lumina reflectoarelor. E mai degrabă despre cum ne-am prezentat noi la acest eveniment major de securitate europeană.
România a trimis o delegație tehnică, competentă, dar fără vârful piramidei politice. În timp ce Maia Sandu era acolo, vizibilă, dând declarații, participând la paneluri de nivel înalt, noi am fost reprezentați mai degrabă în culise. Nimic rău în asta per se — diplomația nu e doar despre show —, dar într-un moment în care se discută despre securitatea Europei de Est, despre Ucraina, despre presiunea rusă la granițe, prezența politică contează.
Întrebarea care a rămas după acest München nu e dacă Moldova a devenit mai importantă decât România. E mai degrabă dacă noi, fără să vrem, am acceptat un rol mai discret într-un moment în care se face politică la nivel înalt. Când liderii se întâlnesc față în față, când se negociază, când se trag linii pe hartă — acolo trebuie să fii prezent, nu doar prin experți.
Pentru București, care se luptă să rămână relevant în ecuația europeană, asta e un semnal de alarmă. Nu poți să ceri să fii luat în serios la Bruxelles sau Washington dacă lipsești de la mesele unde se discută viitorul regiunii tale. Iar comparația cu Chișinăul, un oraș mult mai mic, cu resurse mult mai limitate, dar cu o prezență politică clară și vizibilă, e inevitabilă.
Poate că e momentul să ne întrebăm: vrem să fim jucători activi sau preferăm să trimitem rapoarte bine scrise din culise? Pentru că, din păcate, în politica internațională, dacă nu ești la masă, ești pe meniu.
