Am fugit din Centrul Vechi și l-am găsit în Thasos

Vă zic sincer, de la prima seară pe plajă mi-am dat seama că am făcut o mie de kilometri degeaba. Am mers pentru prima dată în Thasos, cu gândul la ape cristaline și tăcere grecească, și am nimerit exact peste ce fugeam de acasă: aglomerație de Centrul Vechi într-o seară de vineri, prețuri de Dorobanți și un aer general de bâlci pe care-l știu prea bine din weekendurile bucureștene.

Nu am statistici la mine, dar aș băga mâna în foc că densitatea de români pe metru pătrat în Thasos vara depășește lejer orice stradă din Lipscani. E deja un banc care circulă, dar după șapte zile acolo pot confirma că nu-i doar o glumă.

Cel mai grăitor exemplu a fost Marble Beach. Privind din larg, în stânga sus se vede clar o carieră de marmură, iar nisipul de sub pietricelele albe trădează imediat că toată plaja e, de fapt, un decor — resturi industriale aduse la final de sezon și împrăștiate pe țărm. Bolovanii de la mal au sub apă o mâzgă ciudată, pe care n-am mai întâlnit-o la alte plaje din Grecia.

Pentru acest peisaj de scenografie ieftină, un șezlong costă 175 de lei (35 de euro), iar o cafea banală, scoasă dintr-un aparat obosit demn de holurile Gării de Nord, te lasă fără 25 de lei (5 euro). Toată insula e plină de indicatoare din marmură care-ți amintesc constant cât mai ai până la plajă — marketing agresiv, greu de ignorat. Iar la Marble Beach, parcarea haotică de la intrare mi-a amintit mai degrabă de forfota din Obor decât de o stațiune de vacanță.

Apoi urmează ce aș numi „Asediul de la Lidl” — o adevărată luptă printre cartoane sfâșiate și paleți aruncați aiurea, pentru un bax de apă și niște biscuiți de drum. Clasic, dar obositor.

La toate astea se adaugă feriboturile, o taxă de graniță în toată regula pentru cine vrea să ajungă pe insulă. Iar odată coborât, prima tavernă de lângă port te învață rapid regula jocului: poze apetisante în meniu, realitate mult mai modestă la masă — ciuperci din conservă în loc de cele proaspete promise în poză.

Cât despre prețurile la cină, sunt demne de restaurantele fițoase din Dorobanți: o porție de linguine cu creveți ajunge la aproape 100 de lei (20 de euro), iar un Rib Eye Steak la 130 de lei (26 de euro). Berea de 250 ml, nescrisă nicăieri în meniu, costă brusc 25 de lei (5 euro) — și nu, nu am avut nicio secundă senzația că era la butoi.

Am găsit totuși și o excepție onestă: un local unde bucătăria avea 4-5 chefi în uniformă, farfuria arăta și avea gust pe măsură, iar prețul chiar a corespuns calității. Din păcate, a fost mai degrabă norocul zilei decât regula.

Pe grupurile de Facebook ale românilor plângerile curg constant: unii povestesc că plătesc 225 de lei (45 de euro) pe șezlonguri cu „consumație inclusă” de 175 de lei (35 de euro), plus un extra nejustificat de 28 de lei (5,5 euro) la nota finală, fără bon la masă. Rest greșit la micile magazine, sume ciudate pe bonuri — o gazdă mai veche de-a locului rezuma sec: „Au învățat repede meserie”.

Nu neg că Thasos rămâne, pentru mulți români, o adevărată evadare de vară, un refugiu binemeritat după un an de muncă. Dar sub eticheta asta de sanctuar al concediilor, insula pare să se fi transformat într-o mașinărie de stors bani la fiecare pas.

Când te uiți la o poză de acum 32 de ani cu Golden Beach — pustie, cu doar două șezlonguri pierdute pe nisip sub munți — înțelegi imediat ce s-a pierdut. Contrastul cu ce vezi azi e uriaș.

Să faci 10-12 ore de condus, sacrificând practic o zi întreagă de concediu, ca să ajungi la aglomerație, prețuri de capitală și impertinență — lucruri pe care le găsești la două ore și jumătate de București — chiar nu prea are logică, dacă stai să te gândești bine.

Așa am ajuns la concluzia că, în doar două decenii, am reușit ceva ce nici romanii, nici otomanii, nici alte imperii n-au făcut în aproape 3.000 de ani de istorie a insulei: am transformat Thasos exact în ce fugeam să lăsăm în urmă — o extensie cu ieșire la mare a Centrului Vechi.

Thasos a fost românizat sută la sută, cu tot cu haos, prețuri și mercantilism de-al nostru. Și, din păcate, fără cale de întoarcere — inclusiv pentru mine.

Sursă: Buletin de București (buletin.de)