Am fost la Bienala de la Veneția și m-am întors confuză

Nu știu voi, dar eu am o relație complicată cu Bienala de la Veneția. E genul de eveniment la care te duci cu religiozitate, din doi în doi ani, ca să iei pulsul artei contemporane și să vezi dacă lumea vorbește despre aceleași probleme ca noi, aici, sau suntem cu cinci ani în urmă. Anul acesta am citit relatarea artistei și curatoarei Sabina Suru, cofondatoare a platformei Marginal, care a umblat prin Giardini și Arsenale cu speranțe mari și s-a întors cu mai multe semne de întrebare decât răspunsuri.

Cea de-a 61-a ediție a Bienalei e construită în jurul conceptului In Minor Keys, gândit de regretata curatoare Koyo Kouoh, și promite o privire curajoasă asupra marginalității, ecologiei și responsabilității culturale. Sună bine pe hârtie. Numai că, spune Sabina, contrastul dintre discursul curatorial elevat și felul în care mesajele astea ajung să fie ambalate — cu multă estetică, puțină substanță — e mai vizibil ca niciodată.

Un exemplu care i-a rămas în gât: zumzetul artei africane, prezent masiv atât în Arsenale, cât și în Pavilionul central din Giardini. După decenii în care artiștii de pe continent au fost ignorați, supracorecția instituțională pare mai degrabă un checklist bifat în grabă decât o celebrare reală a diversității culturale — texturi, plastic reciclat și panouri educative aruncate laolaltă, fără nuanță.

Dar momentul care a scos-o din sărite a fost instalația lui Theo Eshetu, Garden of the Broken-Hearted. În mijlocul ei, un măslin viu, plantat într-un ghiveci, aflat pe o platformă rotativă care se învârte non-stop, luminat doar de un proiector care îi aruncă propria imagine înapoi. O ființă vie condamnată să moară încet, ca decor pentru un mesaj ecologic neclar. Sabina face o paralelă cu celebrul performance al lui Joseph Beuys din anii ’70, cu un coiot viu, dar observă diferența esențială: coiotul s-a întors la viața lui după trei zile. Copacul rămâne acolo, expus, până la capăt.

Ironia cea mai mare, spune ea, e că Bienala se ține într-un oraș care se scufundă efectiv, sufocat de turismul de masă pe care evenimentul însuși îl alimentează. În Pavilionul Nordic, dedicat fragilității ecosistemelor acvatice arctice, sunt ecrane video și mostre biologice aduse de la mii de kilometri distanță — în timp ce laguna venețiană se zbate chiar la ușa pavilionului. Activism? Mai degrabă un caz clasic de a nu vedea pădurea din cauza copacilor.

Din tot acest peisaj obosit, autoarea salvează două expoziții. Prima e o colaborare discretă, ascunsă în Arsenale, a artistei Gala Porras-Kim cu Victoria & Albert Museum din Londra, la Pavilionul de Arte Aplicate. Fără urlete, fără paradă, lucrările ei pun degetul pe o rană rar discutată: obsesia muzeelor de a îngheța obiectele istorice în cutii sterile, de parcă timpul ar putea sta pe loc. Sabina a petrecut acolo două ore bune și zice că merită drumul până în Veneția doar pentru asta.

A doua excepție e la polul opus — Pavilionul Austriac, transformat complet de coregrafa Florentina Holzinger și curatoarea Nora-Swantje Almes. Dacă expoziția Porras-Kim e o șoaptă, aici e un concert punk: pavilionul e literalmente inundat, artiști trec cu jet ski-ul prin piscina interioară, stropind publicul. Punctul culminant — două toalete publice folosite de vizitatori, cu urina purificată și redirecționată în bazinele instalației. Brutal, amuzant și, spune autoarea, cea mai onestă oglindă a întregii Bienale.

Concluzia cu care se întoarce acasă e simplă: nu mai avem nevoie de expoziții grandioase cu amprentă mare de carbon ca să vorbim despre mediu sau vinovăție instituțională. Responsabilitatea artistică reală stă în gesturile care contestă spațiul pe care îl ocupă — chiar dacă asta înseamnă, uneori, să te murdărești puțin pe mâini. Sau pe podeaua galeriei.

Sursă: Zile și Nopți (zilesinopti.ro)