Vasile Dobrian, artistul șters din bibliografii, recuperat de istorie

Sunt povești de artă care merită spuse la o cafea, și cea a lui Vasile Dobrian e una dintre ele. Vorbim despre un artist care a trăit și a creat între 1934 și 1999, trecând prin aproape toate transformările pe care le-a suferit România în secolul XX — de la militant ilegalist și gravor de stradă, la figură premiată de statul comunist, până la a fi redescoperit, postum, ca reper al avangardei românești.

Povestea lui începe în 1929, când se mută în cartierul Grivița, zonă intens industrială a Bucureștiului, unde atmosfera muncitorească îi marchează definitiv conștiința socială. Renunță la rigiditatea Academiei Naționale de Arte Frumoase și alege să studieze la independenta Academie de Pictură Liberă. Ca să se întrețină, lucrează ca legător de carte și mașinist la tipografia „Cultura poporului” de pe Calea Griviței — loc care funcționa, de fapt, ca un focar underground de idei radicale de stânga, și care i-a cimentat identitatea de artist-muncitor.

Descoperirea xilogravurilor fără text ale lui Frans Masereel îi schimbă complet felul de a înțelege gravura — o vede ca instrument poetic și ideologic pentru mase, nu ca obiect de colecție pentru elite. După debutul literar în „Șantier” și ilustrațiile politice din „Cuvântul liber”, portofoliul său grafic „Domino”, din 1936, îl consacră drept „poet al gravurii”.

Între 1940 și 1947, cofondează „Grupul Grafic”, prin care încearcă să ridice gravura la rangul de disciplină autonomă, egală picturii, introducând tehnici cu cerneluri policrome care dădeau lucrărilor o strălucire aproape de vitraliu. Tot atunci, în plin război, în 1942, lansează „Ciclul morții” — zece gravuri dure, un testament anti-război care captează groaza și ruinele urbane ale celui de-al Doilea Război Mondial.

Anul 1944 îl aduce în conducerea Sindicatului Artelor Frumoase, unde participă la desfacerea vechilor structuri și la centralizarea lumii artistice sub control de stat. Dar dus la extreme, are și o dublă viață fascinantă: publică poezie suprarealistă la Editura UNU și se întâlnește cu Tristan Tzara, pionierul mișcării Dada. Când realismul socialist stalinist devine literă de lege în anii ’50, își pune talentul în slujba propagandei, reprezentând România la Bienalele de la Veneția din 1960 și 1962 cu lucrări grafice dedicate industrializării și muncii.

Chiar dacă e onorat cu titlul de Artist Emerit în 1964, Dobrian trăiește tot timpul sub umbra statului de supraveghere. Era monitorizat de Securitate prin rapoartele criticului de artă Petre Comarnescu, agent sub numele „Anton”, în timp ce contraspionajul îl viza pe Dobrian însuși pentru a-l recruta, sub codul „Doru”, ca să-l urmărească pe colegul său disident George Tomaziu. Dincolo de aparența de succes public, jurnalele sale private din anii ’60 arată o anxietate profundă legată de imprevizibilitatea culturală a regimului. În 1972, criticul Ion Frunzetti îl numește, memorabil, „pictor în gravură policromă”, apreciind capacitatea sa de a transforma reproducerea grafică într-o operă unică.

După o retrospectivă amplă în 1974, Dobrian donează operele principale muzeelor publice, își publică memoriile și moare la București, în 1999.

A avut parte de o scurtă revenire în atenția publicului cu o expoziție de centenar în 2012 și un volum din 2022, cu studii semnate de Mihai Voicu și Cosmin Năsui, dar apoi a fost omis din dicționarele mari de artă. Cauza principală: monografia definitivă din 1968, scrisă de Marina Vanci, a fost scoasă sistematic din cataloagele și bibliografiile oficiale după emigrarea autoarei în Franța — o cenzură care i-a fracturat memoria culturală ani buni. Azi, arhiva lui vastă stă acolo, deschisă, așteptând ca cineva să reconstituie, dincolo de propagandă și de neglijență, adevăratul artist ascuns în marginile unui trecut dictat.

Sursă: Modernism (modernism.ro)