Un oraș iubit cu rătăciri de cuplu și un parc care se duce

Sunt orașe pe care le vezi altfel când ții pe cineva de mână și le rătăcești fără țintă, și cu totul altfel când începi să-ți construiești acolo o viață. Bucureștiul e amândouă, în funcție de momentul din care îl privești — aceleași străzi, aceleași colțuri, dar ochii care le citesc nu mai sunt aceiași.

Era o vreme în care coboram din metrou la stații la care nu mai ajunsesem niciodată, doar ca să vedem ce e acolo. Ne dădeam jos din autobuz pentru o casă care ne atrăsese privirea sau pentru un copac care parcă ne făcea cu mâna. Nu aveam plan, aveam doar chef să descoperim. Așa am nimerit, chiar în ziua deschiderii, la Atelier Mecanic — am devenit clienți fideli din prima seară, ne-am împrietenit cu proprietarul și cu barmanii, am rămas la povești până la închidere nopți la rând. Localul s-a închis între timp, cum se mai întâmplă prin oraș, dar a rămas un reper al unei perioade, chiar dacă atunci nu știam că va deveni atât de important.

Altă dată am dormit spontan la hostelul Doors, care avea la parter Ceainăria 5. Dimineața, cafea în curte, printre pisici și turiști veniți să vadă Bucureștiul — în timp ce noi, de fapt, locuiam deja aici, plăteam facturi și aveam joburi la care trebuia să ajungem. Pentru câteva ore eram turiști în propriul oraș, și senzația aia era ciudată și frumoasă în același timp.

Pe atunci nu aveam o casă a noastră, dar ne doream una foarte tare — un loc în care să ne lăsăm lucrurile seara, să gătim, să ne certăm și să ne împăcăm, un loc în care munții de vase din chiuvetă să fie ai noștri. Am muncit, am economisit, am renunțat la câte ceva și, până la urmă, ne-am cumpărat un apartament lângă parcul IOR.

Parcul l-am descoperit încet, cam așa cum descoperisem și orașul cu ani înainte — plimbări pe alei necunoscute, colțuri pe care nu le știam. IOR-ul a devenit, fără să observăm, parte din rutina noastră: loc de plimbare, loc de alergat seara, apoi ceva atât de firesc încât presupuneam că va fi mereu acolo.

Doar că nu a fost. În 2022, aproximativ douăsprezece hectare din partea estică a parcului au ajuns în proprietate privată, în urma unei decizii de instanță legată de o retrocedare controversată. În anii care au urmat, copacii au fost tăiați, au izbucnit incendii, oamenii au ieșit la proteste, iar o bucată din pădurea urbană a dispărut practic sub ochii noștri. Ultimii copaci rămași în picioare — cei sub care îmi plimbasem fetița în cărucior — au fost tăiați cu puțin înainte de Crăciunul din 2024, după ce aproape 2.000 fuseseră deja defrișați ilegal în decursul a aproape doi ani.

Greu de explicat ce simți când se întâmplă asta lângă blocul tău. Nu e doar furie, nu e doar tristețe — e un soi de nesiguranță care apare când realizezi cât de puțin control ai asupra locului în care îți trăiești viața. Ne cumpăraserăm o casă lângă un parc; ne imaginam ani întregi de plimbări de după-amiază. Orașul a avut alte planuri.

Poate de atunci a început dezamăgirea mea legată de București — nu neapărat pentru copacii pierduți, ci pentru lecția că planurile tale, cât de bine puse la punct ar fi, pot fi date peste cap de lucruri pe care nu le controlezi. Ca turist poți pleca dintr-un loc care te dezamăgește și să nu te mai întorci. Ca locuitor, te trezești a doua zi tot acolo, ieși după pâine, treci pe lângă locul unde au fost copacii și te întorci acasă. Orașul nu mai e ceva ce privești din afară — e locul în care se întâmplă viața ta, fie că-ți mai place, fie că nu.

Ne-am îndrăgostit rătăcind prin București. Am rămas pentru că ne-am dorit o viață aici — o casă, o rutină, un loc în care să ne întoarcem seara. Acum mă întreb, uneori, cât din orașul de care ne-am îndrăgostit mai există și cât a fost tăiat, betonat sau pierdut pe parcurs. Dacă aș fi știut ce se va întâmpla cu parcul, poate aș fi ales altceva. Sau poate că tot Bucureștiul l-aș fi ales, tot apartamentul, toată viața asta.

Nu te îndrăgostești de un oraș pentru că ai garanția că va fi bun cu tine. Te îndrăgostești pentru că, într-o zi, mergi pe o stradă cu omul pe care îl iubești și ai senzația că nu-ți mai trebuie nimic altceva. Abia mai târziu afli că poți simți un loc ca acasă și, în același timp, să începi să-ți dorești să pleci. Am crezut că ne-am așezat — dar cred că, de fapt, rătăcim în continuare, mână-n mână.

Sursă: Zile și Nopți (zilesinopti.ro)