Politehnica din 1988: frig, cozi la ulei și examene pe bune
Dacă te plângi că e frig în facultate sau că rafturile din supermarket nu mai au exact ce-ți trebuie, stai liniștit, a fost și mai rău. Mult mai rău. Ne întoarcem în iarna lui 1988, când Bucureștiul tremura literalmente sub frigul Epocii de Aur, iar studenții de la Politehnică învățau cu paltoanele pe ei și mănuși cu degetele tăiate, ca să poată totuși ține un creion în mână.
Poveștile astea vin din arhiva unui fotograf care și-a imortalizat colegii de facultate cu un Zenit E rusesc și film AZOPA românesc, continuând un obicei pe care-l avea încă din generală. Rezultatul e un soi de jurnal vizual al Bucureștiului de dinainte de ’89, parte din proiectul lui de suflet dedicat orașului.
Amuzant e că, deși azi circulă mitul că la Politehnică se intra foarte greu, realitatea din anii ’80 era alta: erau multe locuri, iar cine pica admiterea făcea armata un an și jumătate. Mulți nu se mai întorceau la facultate după armată, se rupea firul învățării, cum spune fotograful care a trăit experiența pe propria piele.
Secția de Tehnologia Construcțiilor de Mașini, pe scurt TCM, avea faima materiilor imposibile: Mecanisme, Rezistența Materialelor, Scule Așchietoare. Studenții făceau practică la marile platforme industriale ale Capitalei de atunci: Uzinele 23 August, Semănătoarea, Republica. Nume care astăzi sună aproape exotic, dar care erau coloana vertebrală a industriei bucureștene.
Partea mai puțin nostalgică ține de mâncare, sau mai bine zis de lipsa ei. În rafturi găseai, cu noroc, câteva conserve de fasole și o grămadă de chipsuri sau creveți vietnamezi expandați. Uleiul și zahărul se luau pe rație, iar uleiul venea în butoaie de tablă din care se scotea cu o pompă de mână, avea o culoare închisă și, de multe ori, un miros care nu prea te îmbia la gătit.
Examenul la Mecanisme, materie de an cu două sesiuni, rămâne însă vedeta amintirilor. Profesorul, poreclit Minitehnicus, era mic de statură și avea o voce răgușită, dar materia era interesantă, chiar dacă plină de calcule. Strategia de învățare a multor studenți era clasică și atemporală: tocitul în ultima clipă, uneori chiar în minutele dinaintea intrării în examen.
Băieții veneau îmbrăcați la costum cu cravată, cu părul aranjat să nu iasă în evidență prea tare, și intrau în examen cu un „bafta” șoptit. Ritualul de după fiecare ieșire din sală era mereu același: colegii năvăleau cu întrebări, ce a picat, în ce dispoziție era profesorul, cum a fost asistentul. Se trăgea un bilet, câteva minute de gândire, apoi drumul la catedră pentru trei subiecte, alese în ordinea pe care o voiai tu.
Iar dacă totul mergea bine, recompensa era simplă și eficientă: o bere la Regie, de obicei un Gambrinus la un litru, sărbătorind supraviețuirea unui alt examen în plină Epocă de Aur bucureșteană.
Sursă: B365 (b365.ro)