Palatul de pe Batiștei care a scăpat ca prin minune de buldozer

Dacă ai mers vreodată pe strada Batiștei și ai simțit că te-ai teleportat brusc din zarva Bălcescului într-un cartier parizian uitat de timp, nu ai halucinat. Chiar lângă clădirea de birouri UTI, stă țeapăn și elegant Palatul Athanasovici, unul dintre ultimii martori ai perioadei în care Bucureștiul chiar merita porecla de Micul Paris.

Clădirea face parte din Ansamblul de Arhitectură Strada Batiștei, zonă protejată cu cod de patrimoniu (B-II-a-B-18093), care adună practic reședințele elitei bucureștene de la sfârșitul secolului XIX și începutul secolului XX. Pe scurt: aici locuiau oamenii cu bani și influență ai vremii, nu oricine avea curte și grădină.

Palatul de la numărul 35 i-a aparținut lui Vladimir G. Athanasovici, avocat și senator liberal, fiul doctorului Gheorghe Athanasovici — primul profesor titular de medicină legală din România. Tatăl, bulgar de origine, născut la Sistov, a studiat medicina la Paris, a venit în România în 1848 și a predat la Facultatea de Medicină „Carol Davila”, fiind printre primii profesori ai facultății alături de nume ca Davila sau Protici. Vladimir, în schimb, a mers pe filieră juridică: Drept la Paris, Baroul București din 1888, apoi avocat al statului și comisar guvernamental pe lângă Casa Rurală.

Potrivit cercetării istoricei de artă Oana Marinache, publicată în studiul „Arhitur-Strada Batiștei, eleganța unei lumi dispărute”, clădirea a trecut prin câteva schimbări de proprietate înainte să ajungă la familia Athanasovici. Terenul a fost cumpărat în 1873 de Sița Cămărășescu, a trecut apoi la fratele ei, Nicolae Cămărășescu, de la care a ajuns în 1893 la inginerul Constantin Stoenescu. Familia Stoenescu a vândut proprietatea de la numărul 39 avocatului Vladimir Athanasovici în 1897. După moartea lui, în 1928, moștenirea a rămas copiilor săi — Constantin, Florica și Elena.

Palatul a stat, se pare, la un pas de dispariție. În 1946, Mitropolitul Blajului, Valeriu Traian, care locuia la numărul 39, era de acord cu dărâmarea parțială a clădirii principale. Dar schimbarea de regim a dat planurile peste cap, iar proprietatea a fost naționalizată — ironic, probabil singurul moment în care naționalizarea comunistă a salvat ceva, în loc să-l distrugă.

Clădirea a fost atribuită arhitectului Dimitrie Maimarolu, deși planurile depuse spre autorizare în 1900 nu erau semnate — apărea doar numele antreprenorului Julius Hraby. Maimarolu, format la Școala de Arte Frumoase din Paris, a fost arhitect-șef la Ministerul de Interne, membru fondator al Societății Arhitecților din România și a mai lucrat la refacerea bisericii Sf. Silvestru, la Biserica Armenească și la reparații pentru case de pe Calea Moșilor, strada Verde sau bulevardul Ferdinand.

Palatul a fost consolidat și restaurat în 1993, iar azi se mândrește cu o scară din stejar sculptat păstrată într-o stare excepțională, pardoseală din stejar masiv, vitralii și stucaturi recondiționate după planurile originale. Are, pe lângă poveste, și dotări ceva mai neașteptate pentru o clădire de epocă — inclusiv cinema propriu și sală de sport, lucru care arată că la o anumită restaurare s-a gândit cineva și la utilitatea modernă a spațiului, nu doar la conservarea muzeală.

Strada Batiștei în sine merită o vorbă bună. Pe la 1869, francezul Ulyss de Marsillac o descria drept „mahalaua Saint Germain a Bucureștilor” — case izolate între curte și grădină, porți cu grilaje, zero fabrici sau ateliere prin preajmă. Zona e azi catalogată drept zonă protejată cu grad maxim de protecție pentru valoarea ei arhitectural-urbanistică, iar în vecinătate se mai păstrează vila proiectată de Paul Smărăndescu pentru avocatul Dimitrie Neagu, Palatul bancherului Hermann Spayer și Vila Nicolae Filipescu.

Nu toate clădirile de pe Batiștei au avut norocul Palatului Athanasovici. În 2008, graficianul Radu Oltean semnala pe blogul său o demolare „total dubioasă și ilegală” la numărul 26 — o vilă interbelică, poate chiar mai veche, dispărută fără panou de identificare și fără ca cineva să apuce să reacționeze. E genul de poveste care îți arată, din păcate, cât de fragil e echilibrul dintre patrimoniu și interesul imediat de a construi ceva nou pe un teren bun din centru.

Sursă: B365 (b365.ro)