Ilfovul preistoric, descoperit lângă Autostrada A0 la Glina

La marginea Bucureștiului, acolo unde Autostrada de Centură A0 înghite camioane unul după altul fără să clipească, se întâmplă ceva care nu se vede la prima privire. Sub un deal aparent banal din Glina, câțiva studenți în practică îngenunchează pe rând în gropi perfect dreptunghiulare și curăță pământul cu pensule atât de fine încât ai crede că se pregătesc de o ședință foto, nu de o săpătură arheologică. Numai că lucrul pe care îl caută are cam 7.500 de ani.

Nu te aștepta la coloane, ziduri spectaculoase sau vreun templu care să răsară dramatic din buruieni. Dealul de la Glina-Bălăceanca e ceea ce arheologii numesc un tell — cuvântul vine din arabă și descrie o așezare formată din mai multe straturi de locuire suprapuse, explică profesorul Mihai Constantinescu, de la Muzeul Municipiului București, ghidul nostru pentru dimineața asta. Practic, comunități diferite au construit case peste case, secole și milenii la rând, iar fiecare generație a mai adăugat câțiva centimetri la movilă.

Cercetătorii au identificat aici trei mari niveluri de locuire: civilizația Boian, din neolitic, urmată de Gumelnița, din eneolitic, și apoi cultura care a luat chiar numele locului — Glina, de la începutul epocii bronzului. Există și indicii, din fragmente ceramice descoperite ulterior, ale unei locuiri și mai târzii. Primele cercetări serioase le-a făcut arheologul Ion Nestor, iar la finalul anilor ’60 Mircea Petrescu-Dîmbovița și Eugen Comșa au săpat și ei o suprafață importantă, ale cărei rezultate, din păcate, nu au fost niciodată publicate.

Situl de la Glina-Bălăceanca e, de fapt, una dintre puținele așezări multistratificate din jurul Capitalei care mai poate fi cercetată sistematic — multe altele similare au dispărut sub cartiere, drumuri sau platforme industriale. Iar ironia e cu atât mai mare cu cât acest colț de istorie veche de mii de ani supraviețuiește chiar lângă una dintre cele mai mari investiții de infrastructură din țară. Profesorul povestește despre comunități preistorice, iar în fundal, la fiecare două minute, trece zgomotos un TIR pe A0.

Șantierul e împărțit în trei sectoare: unul spre nord, afectat probabil de alunecări de teren cauzate chiar de lucrările pentru autostradă, altul în zona mai înaltă a movilei, și un al treilea care urmărește marginea terasei, pentru a reconstitui cum arăta relieful în preistorie. „Bănuim că aici exista un fel de palisadă din lemn care controla accesul în așezare”, spune Constantinescu, arătând spre una dintre secțiuni.

Ce e interesant e că, pentru arheologi, obiectele în sine sunt aproape secundare. „Nu ne interesează neapărat obiectele în sine, ci contextul lor, sunt pline muzeele de obiecte. Vrem să vedem unde erau ținute, cum erau folosite și ce activități desfășurau oamenii în interiorul și în jurul locuințelor”, explică profesorul. Într-una dintre secțiuni se vede clar cum pereții prăbușiți ai unei locuințe incendiate au format un desen neregulat de lut ars, cu urmele unei vetre lângă ele. Peste ruine, oamenii au mai construit una-două case, iar gunoiul menajer s-a depus exact peste ce fusese cândva o podea.

Până acum au apărut numeroase fragmente ceramice, oase de vaci, capre, porci și pești, dar și mărgele din lut și os sau figurine. Oasele spun ce creșteau oamenii, dinții scheletelor spun ce mâncau — consumul frecvent de cereale măcinate cu râșnițe primitive le uza dinții într-un mod vizibil și astăzi.

La câțiva metri de groapă, pe o prelată întinsă direct pe pământ, zeci de fragmente de vase și oase stau la uscat în soare, făcându-și primul „duș” după 4.000-7.000 de ani. Anisia, studentă în practică, le spală una câte una cu o periuță de dinți. Spune că a vrut să facă arheologie încă din liceu și că a revenit pe șantier pentru al doilea an la rând. „Mi-a plăcut foarte mult și am vrut să revin. Chiar dacă, în realitate, găsim mai ales cioburi și oase de animale, mie tot mi se pare fascinant. Fiecare fragment spune ceva, chiar dacă, la prima vedere, pare doar o bucată de lut”, spune ea.

Întrebată din ce perioadă provine un fragment ridicat în lumină, o colegă răspunde aproape instinctiv: „Glina. Îți dai seama după ceramică, care și-a pierdut calitatea în timp, are aceste pietricele”. Cu alte cuvinte, dintre cele trei civilizații care s-au succedat pe dealul ăsta, cei din cultura Glina făceau, din punct de vedere calitativ, cea mai slabă ceramică. Pe aceeași prelată se află și un fragment de vas cu mici perforații sub buză, tipic pentru cultura Glina. „Nu știm exact la ce foloseau găurile astea. Sunt mai multe teorii. Unii spun că aveau un rol decorativ, deși nu e ceva care arată frumos, alții că puteau fixa un capac, că făceau vasul mai ușor de apucat sau că treceau niște bețe prin ele”, explică una dintre cercetătoare.

Plecând de lângă prelată, prinde sens tot ce spunea profesorul la începutul turului. Un ciob de vas, un os sau o râșniță din piatră valorează mult mai puțin dacă e scos din context. Abia când afli lângă ce perete a fost găsit, dacă era aproape de vatră, dacă alături au apărut oase de animale sau alte vase, poți reconstitui ceva mult mai interesant: rutina unor oameni care au trăit chiar aici, în Ilfovul preistoric, cu mii de ani înainte să existe vreun cartier sau vreo autostradă — unde gătea, unde dormeau, unde își repară uneltele sau unde își aruncau gunoiul.

Profesorul spune că săpăturile vor continua mulți ani de-acum înainte. Iar gândul zboară inevitabil și spre viitor — dacă peste alte șapte mii de ani o altă civilizație ar începe să sape prin Capitală, probabil ar găsi mai întâi un strat compact de asfalt peste niște țevi de gaz, apoi câteva PET-uri surprinzător de bine conservate, fragmente de borduri schimbate de mai multe ori pe an și, poate, câteva trotinete electrice pe care le-ar interpreta drept obiecte ritualice.

Sursă: Buletin de București (buletin.de)