Elisabeta, bulevardul cu 10 cinematografe, azi plin de magazine de haine

Dacă azi mergi pe bulevardul Regina Elisabeta și vezi magazine de pantofi, haine second-hand sau un restaurant thailandez, greu ți-ai imagina că locul ăsta a fost cândva Broadway-ul Bucureștiului. Vorbim de o vreme când pe mai puțin de un kilometru de bulevard găseai vreo zece săli de cinema, una lângă alta, toate cu firme luminoase și fațade de te credeai în vreo capitală vest-europeană.

În perioada interbelică, pe Elisabeta funcționau cinematografe cu nume sonore: A.R.P.A, Palas, Bizantin, Femina, Regal, Corso, Trianon, Bulevard Palace, Forum și Capitol. Bulevardul a trecut, ce-i drept, prin mai multe schimbări de nume în perioada comunistă — Bulevardul „6 Martie” din 1948, „Gheorghe Gheorghiu-Dej” din 1965, apoi „Mihail Kogălniceanu” prin anii ’80 — dar identitatea lui de zonă a filmului a rezistat mult timp.

Povestea asta o știe cel mai bine fotograful Andrei Bîrsan, care documentează Bucureștiul din 1979 și care în rubrica lui, „Bucureștiul lui Andrei”, a scos la iveală niște amintiri și fotografii superbe despre cum arăta zona în epoca de aur a filmului.

Bîrsan povestește că în anii ’80, pe lângă filmele lui Sergiu Nicolaescu și producțiile sovietice sau est-europene, în programul cinematografelor se strecurau și filme indiene — melodramele acelea cu multe lacrimi și cântece, gen „Lanțul Amintirilor” sau „Vagabondul”, pe care mulți bucureșteni de vârsta a treia și-o amintesc cu drag.

În descrierea lui, bulevardul avea șase săli aliniate una după alta — Central, București, Lumina, Festival, Capitol, Timpuri Noi — plus Victoria, peste drum. Majoritatea aveau ieșire și pe strada Constantin Mille.

După 1990, când sălile au început să se închidă rând pe rând, bulevardul a intrat într-un declin vizibil — fațade coșcovite, clădiri neîngrijite. A fost, la un moment dat, și epoca de glorie a magazinelor de calculatoare Best Computers și Ultra Pro, care stăteau față în față, cu rivalul Flamingo instalat cu o prăvălie mare, cu subsol, chiar în locul fostului magazin alimentar Beldiman — locație transformată între timp în fast-food.

Azi majoritatea fostelor cinematografe fie stau abandonate, fie și-au schimbat complet destinația. Corso și Lumina au devenit magazine de pantofi. La Festival și Capitol se vând haine. În spațiul fostului Capitol funcționează acum și o patiserie dobrogeană cu șuberek și gozleme, iar acolo unde era casa de bilete a cinematografului București găsești un restaurant thailandez.

Cinematograful Timpuri Noi avea, spune Bîrsan, un sistem relaxat: luai bilet fără loc, intrai la mijlocul filmului, iar la final, după o pauză de 20 de minute, prindeai și începutul — puteai practic să rămâi la nesfârșit, spectacol după spectacol. Din 2012, în același spațiu funcționează Institutul Cervantes, găzduit de hotelul Cișmigiu renovat, instituție care poartă numele lui Miguel de Cervantes, autorul lui Don Quijote, și care are ca logo faimoasa literă spaniolă „eñe” (Ñ).

Cinematograful de la Capitol are, la rândul lui, o istorie interesantă: a fost inaugurat în 1912 sub numele de Cinema Clasic. În 1938, arhitecta Henrieta Delavrancea Gibory — una dintre primele femei admise la Școala Superioară de Arhitectură — i-a refăcut fațada și foaierul în stil modernist Bauhaus. În spatele clădirii se află Teatrul de Vară Capitol, cunoscut inițial ca Alhambra, construit după planurile arhitectului Nicolae Nenciulescu.

La cinematograful București, cel mai mare din zonă, cu două rânduri de balcoane suprapuse, Bîrsan își amintește un detaliu mai puțin romantic: la parter, în primele rânduri, mirosea puternic a pastile dezinfectante de WC. Sala a încercat, după 2000, să supraviețuiască drept spațiu de conferințe, dar acum acolo găsești un restaurant thailandez și un magazin de haine.

Cinematograful Corso, singurul de pe bulevard cu ieșire pe strada Eforie, e amintit de Bîrsan și printr-o vorbă tristă din epocă — „filmele bune nu mai sunt la Corso”. Cinematograful Lumina, cu holul lui larg plin de oglinzi și afișe pe pereți, e acum complet pustiu, cu un lacăt mare pe ușă.

Fotografiile lui Andrei Bîrsan, făcute la ani distanță unele de altele, prind exact acest lucru: dispariția treptată a unor clădiri și a unui mod de viață, dar și felul în care s-a schimbat peisajul urban al Bucureștiului. Cronica lui vizuală a orașului începe din toamna lui 1979 și continuă și azi, din pură dragoste pentru Capitală.

Sursă: B365 (b365.ro)