Cu canotca pe Dâmbovița, la umbră de claxoane

Sâmbătă după-amiază, cu un soare care parcă nu a primit memoul că suntem la final de vară, Splaiul Independenței arăta ca un cuptor de beton. Sus, pe bulevard, mașinile huruiau și claxonau nervos la fiecare secundă de galben. Jos, la Debarcaderul Națiunile Unite, lumea altă poveste: liniște, apă și niște oameni cu vestă roșie care te invită să urci într-o canotcă.

Voluntarii Asociației „Ivan Patzaichin – Mila 23” își desfășoară de niște vreme rutina de weekend chiar acolo, sub un umbrar montat lângă un clipboard cu un mesaj scris cu carioca ștearsă de soare: „Veniți să ne ajutați!”. De prin luna mai, asociația anunță constant pe pagina lor că weekendurile se petrec pe apă, iar invitația e valabilă pentru oricine trece pe acolo, bucureștean sau turist curios.

Mi-am zis că e cazul să încerc și eu, așa că într-o sâmbătă m-am dus la debarcader. Trecerea de pe ponton în canotcă pare simplă până o încerci prima dată — pentru un neinițiat seamănă mai degrabă cu un exercițiu de echilibristică. „Nu așa, mai întâi piciorul stâng pe mijlocul bărcii!”, m-a corectat unul dintre membrii echipei, exact în clipa în care barca a oscilat suspect de tare și mi-am imaginat instant scenariul cu telefonul căzut în Dâmbovița, sub privirile amuzate ale trecătorilor de pe pod.

Cu vesta de salvare bine strânsă și pagaia ținută cam nesigur, am aflat repede că toată tehnica ține de câteva reguli simple: padela intră perpendicular pe apă, tragerea vine din umeri, iar ritmul trebuie sincronizat cu partenerul de barcă. „Mâinile mai jos, exact așa. Dacă dăm perpendicular pe apă, obținem eficiență maximă”, mi-a explicat ghidul, cu calmul cuiva obișnuit să vadă bucureșteni tremurând la prima vâslă.

După primele minute în care realizezi că barca e mult mai stabilă decât pare, frica se transformă în curiozitate și, în sfârșit, poți să te uiți în jur.

Omul care conducea canotca e, de fapt, arhitect — absolvent de „Ion Mincu” — și în weekenduri încearcă să convingă lumea că Dâmbovița nu e doar canalul acela cenușiu care taie orașul în două. „Toată lumea crede că e o chestie simplă: avem niște bărci, oamenii vin, se dau și gata. Dar logistica din spate e uriașă”, spunea el, în timp ce dirija barca spre umbra malului. Bărcile ajung în fiecare weekend pe o remorcă, sunt descărcate dimineața, spălate, folosite toată ziua și încărcate înapoi seara.

Misiunea asociației e, practic, să schimbe felul în care privim râul ăsta pe lângă care trecem zilnic fără să-l băgăm în seamă. „Pentru cei mai mulți, Dâmbovița a rămas în creier un canal murdar, o baltă unde se adună gunoaie. Dar apa e dătătoare de viață. În Slovenia sau Germania oamenii fac volei pe apă sau baie în mijlocul orașului. Noi încercăm să facem primul pas, să aducem oamenii pe apă, să conștientizeze că există resursa asta”, spune arhitectul-ghid.

Partea mai puțin poetică e birocrația: pontonul ține de Apele Române, asfaltul de deasupra de Primăria Sectorului 5, iar orice mișcare are nevoie de un teanc de aprobări. „Uneori suntem un ghimpe în coapsă pentru ei, fiindcă înainte era liniște și pace, nu-i deranja nimeni. Acum venim noi cu cereri, cu curățenie. Când ajungem dimineața, adunăm PET-uri, spălăm vandalismul cu detergent și apă adusă de la benzinărie. Dacă vrem schimbare, trebuie să ne implicăm toți”, mai spune el.

Vâslind agale spre Opera Națională, orașul sună altfel — traficul se pierde în spatele zidurilor de beton, iar printre crăpături vegetația acvatică își face loc, într-un amestec ciudat de urât și frumos. „Aici avem noroc că e umbră. Dar mai încolo e un pescar, mergem pe dreapta să nu-l deranjăm”, râde ghidul. Ne trec pe lângă alte două canotci, cu copii și părinți care vâslesc plini de energie — unii veniți din curiozitate, alții urmărind pagina asociației. „Avem foarte mulți străini. Chiar mai devreme am avut trei fete din Turkmenistan. Au fost vineri, le-a plăcut atât de mult încât sâmbătă s-au întors și au mai adus o prietenă”, povestește el.

Cât despre răsturnări, se pare că sunt rare și mai degrabă de comedie decât de dramă. „Acum două luni a căzut un tată cu fetița lui de 8 ani, pentru că s-a împins greșit cu pagaia în ponton. Fetița s-a speriat puțin, au ieșit din apă, a fost în regulă. Chiar s-au și întors să dea din nou. Cu vestele de salvare nu are ce să se întâmple”, spune ghidul. Asociația caută mereu voluntari și are un grup dedicat unde se anunță acțiunile viitoare, pentru cine vrea să dea o mână de ajutor.

La întoarcerea spre debarcader, după ce prinzi ritmul și uiți complet de grija cu telefonul în apă, realizezi cât de diferit arată orașul de la nivelul râului. E o senzație pe care merită s-o încerce oricine trăiește pe malurile Dâmboviței, de la Lacul Morii până la Glina — blocurile de pe Splai nu mai par la fel de apăsătoare când le privești din umbra apei, iar răcoarea de acolo face canicula de pe asfalt mult mai suportabilă. „Dâmbovița Apă Dulce” nu mai sună doar ca un vers dintr-o poezie — capătă, măcar pentru o oră de vâslit, un sens foarte concret.

Sursă: Buletin de București (buletin.de)