Cum frânau vatmanii cu roata de fier prin Vechiul București

Data viitoare când te urci obosit într-un tramvai Imperio și te plângi în gând că nu merge aerul condiționat cum trebuie, gândește-te puțin la bucureștenii de acum un secol. Ăia chiar aveau motive să se plângă — și totuși, povestea tramvaielor prin oraș e una dintre cele mai mișto bucăți de istorie urbană pe care le avem.

Totul a pornit în a doua jumătate a secolului XIX, când s-a înființat „Societatea Română de Tramvaiuri” și lumea se plimba, credeți sau nu, cu tramvaie trase de cai. Sună a scenă din filme, dar așa arăta transportul public bucureștean pe atunci. Lucrurile s-au schimbat radical în 1894, când s-a dat în folosință prima linie electrică, pe traseul Obor–Cotroceni. De atunci, pe șinele Bucureștiului au început să circule echipamente aduse din Germania, de la AEG (Allgemeine Elektricitäts-Gesellschaft) și Siemens-Schuckert — nume mari, chiar și pentru vremea aia.

Ce e interesant e că unele dintre șasiurile alea vechi, cu platforme deschise (deci fără protecție reală față de frig), au continuat să fie folosite și în anii ’20. Bucureștenii nu erau tocmai încântați să înghețe pe drum, așa că vagoanele au fost treptat modificate și carosate în atelierele din oraș, ca lumea să poată circula ceva mai uman pe timp de iarnă.

Un moment cheie în tot filmul ăsta a fost 1909, când a intrat în vigoare legea de înființare a „Societății Comunale pentru Construcțiunea și Exploatarea Tramvaielor în București” — practic fundația pe care s-a construit mai târziu tot ce știm azi drept STB. Din 1921 începe, de fapt, adevărata expansiune a societății, care avea să devină cea mai importantă firmă de transport public din oraș.

Și acum partea distractivă: cum arătau, concret, tramvaiele alea AEG și Siemens care circulau prin Vechiul București? Pentru început, uitați de manetele fine de azi. Vatmanii foloseau un „controler” — o manetă grea din fontă, pe care o roteau ca să comute treptele de rezistență electrică și să regleze astfel viteza vagonului. Nimic subtil, era muncă fizică pe bune.

Cât despre frânat, aici lucrurile devin de-a dreptul cinematografice: exista o roată mare din fier, pe care vatmanul o învârtea manual ca să strângă saboții pe roți. Dacă situația se complica, intra în ajutor și o frână electrică reostatică, ca back-up de urgență. Practic, fiecare oprire era un mic exercițiu de forță.

Iar dacă te gândeai că interiorul era mai confortabil, ei bine, nu chiar. Scaunele erau din șipci rigide de lemn — deci fără nicio șansă de moțăit comod pe drum — iar iluminatul se făcea cu becuri legate în serie, alimentate direct din rețeaua de curent de 600V a orașului. Simplu, funcțional, dar departe de ce numim noi azi confort.

De atunci încoace, STB a trecut prin nenumărate transformări, iar azi bucureștenii circulă cu tramvaiele Imperio, puse în circulație din 2022 — o lume întreagă distanță față de roțile de fier și șipcile de lemn de acum un secol. Pentru cei curioși să vadă cu ochii lor bucăți din istoria asta, există o expoziție dedicată STB pe Strada Trapezului nr. 4.

Sursă: B365 (b365.ro)