Cum a interzis Bucureștiul scăldatul în Dâmbovița, de 150 de ani încoace

Dacă azi te uiți la Dâmbovița îmbrăcată în beton și te întrebi cine ar avea chef să calce în apa aia, ține minte că n-a fost mereu așa. Cu peste un secol în urmă, râul care taie Bucureștiul în două era, de fapt, ștrandul gratuit al orașului — plin de lume, de rațe, de gâște și de câini comunitari, toți la un loc, la scaldă. Iar autoritățile, în loc să găsească soluții, au preferat mereu varianta simplă: au interzis.

Prima interdicție oficială vine în 1870, semnată de prefectul poliției de atunci, C. Manu. Scăldatul se interzice pe tot cursul Dâmboviței, de la un capăt la altul al orașului, valabil „atât pentru bărbați, cât mai ales pentru femei”, scriau presa vremii. Colentina scăpa nepedepsită, pur și simplu pentru că se afla, pe atunci, în afara granițelor Capitalei.

Bineînțeles, interdicția a rămas literă moartă. Un an mai târziu, ordonanța a fost republicată, semn clar că bucureștenii continuau să sară în apă exact ca înainte. Almanahul Sănătății nota, sec, că Dâmbovița rămăsese „primul ștrand al Capitalei”, în ciuda legii.

Cea mai savuroasă tură din istoria asta absurdă vine din 1890. Ziarul Universul povestea, pe 25 iunie, cum agenții de poliție au așteptat cuminți ca lumea să intre bine în apă, departe de mal, ca apoi să le fure hainele lăsate pe iarbă. Rezultatul: oameni goi, luați la ceartă cu poliția pe malul Dâmboviței, o scenă pe care ziaristul epocii o numea, cu năduf, o „măsură radicală și violentă”, mai degrabă un scandal decât o soluție.

Peste un secol, în 1995, poveștile astea sunau ciudat de cunoscute. Libertatea scria atunci despre o Dâmboviță transformată în „baie comunală”, cu studenți din Regie, oameni fără adăpost și pescari amatori care se răcoreau cot la cot în râu, pentru că un bilet la ștrand costa 2.000 de lei, sumă serioasă pentru buzunarele vremii. De data asta, motivul interdicției nu mai era pudoarea, ci mizeria din apă — bacterii, amoniac și reziduuri venite până din Pitești sau Buftea, cum avertiza Poliția Sanitară în presa acelor ani.

Din 2002, scăldatul e interzis oficial prin ordonanță de urgență, atât în Dâmbovița, cât și în salba de lacuri a Colentinei — Herăstrău, Tei, Floreasca, Cernica. Nicio porțiune nu are, în prezent, autorizație de îmbăiere, iar dacă te prinde cineva la scaldă, riști o contravenție.

Arhitectul Teodor Frolu, specialist în dezvoltare urbană, explică simplu de ce lucrurile au rămas neschimbate: „În momentul de față, toată infrastructura din oraș este strict hidrotehnică, gândită doar ca râul să fie traversat în siguranță. Orașul nu folosește râul ca zonă de agrement, de biodiversitate sau de răcorire”.

Raportul „Starea Mediului în București 2025” confirmă că indicatorii biologici ai Dâmboviței arată o stare ecologică între moderată și proastă, mai ales în aval de zonele unde ajung apele uzate ale orașului. Chiar dacă unele măsurători ies „medii spre bune”, tot nu se ating standardele microbiologice necesare pentru îmbăiere.

Vestea bună e că nu suntem singurul oraș care s-a luptat cu propriul râu. Parisul a interzis scăldatul în Sena din 1923, iar abia în 2025, după investiții colosale, a redeschis primele zone publice de înot după mai bine de un secol. La noi, proiecte locale precum „Dâmbovița, Apă Dulce” încearcă să aducă în discuție plaje urbane, insule plutitoare de filtrare naturală și trasee pentru caiace — o schimbare de mentalitate care, pe lângă scăldat, ar putea aduce și un beneficiu concret: o perdea vegetală de-a lungul râului ar putea reduce temperatura din centrul orașului cu 3-5 grade Celsius vara.

Deocamdată însă, Dâmbovița rămâne ce a fost mereu pentru administrație — un canal hidrotehnic, nu o zonă de agrement. Poate peste alți 150 de ani vom povesti altă istorie.

Sursă: Buletin de București (buletin.de)