Ambasador, clădirea Art Deco care a uimit Bucureștiul interbelic

Dacă ai trecut vreodată pe Magheru și te-ai întrebat de ce clădirea Ambasador arată atât de diferit față de tot ce e în jur, hai să-ți povestesc puțin despre ea, pentru că merită. Construit între 1937 și 1938 după planurile arhitectului Arghir Culina, hotelul și-a deschis oficial porțile pe 4 mai 1939 și a rămas până azi unul dintre cele mai frumoase exemple de Art Deco din Capitală.

Interesant e că proiectul inițial nici nu era gândit ca hotel. Culina a imaginat clădirea ca un bloc de locuințe pentru burghezia bucureșteană a vremii, cu linii geometrice elegante și o fațadă care să impresioneze. Numai că cererea tot mai mare pentru spații de cazare de lux, venită din partea călătorilor străini care ajungeau în București, a schimbat planurile din mers. Așa a ajuns clădirea să devină hotel chiar înainte de a fi gata de inaugurare.

Și ce hotel a ieșit! Presa vremii scria cu entuziasm despre cele 300 de apartamente ale Ambasadorului și despre faptul că avea cea mai modernă instalație sanitară din toată Europa — lucru deloc de neglijat pentru finalul anilor ’30. Nu a durat mult până clădirea a devenit un soi de „turn Babel” local, acolo unde se încrucișau limbi, culturi și povești venite din toate colțurile continentului.

În acea perioadă, bulevardul de atunci, Take Ionescu, devenise inima mondenității bucureștene. Ambasadorul nu era doar un loc unde dormeai peste noapte, ci un punct de întâlnire pentru diplomați, oameni de afaceri, ziariști și intelectuali. Luxul spațiilor comune și rafinamentul general au transformat rapid zona într-un reper al unui București care își dorea, vizibil, o aură occidentală.

Fascinația pe care o stârnea clădirea a ajuns și în literatură. În romanul „Dâmbovița, apă dulce”, Damian Stănoiu surprinde uimirea unor personaje venite din provincie care dau cu ochii de bulevardul Take Ionescu: „Când coborâră și dădură cu ochii de imensul bulevard… făcură ochii cât cepele și se priviră speriați… Așa stradă largă, atâtea automobile, care de care mai luxoase, gonind într-o muțenie de necrezut, atâtea clădiri uriașe care tind să stingherească libertatea norilor – nu puteau să existe decât în vis. Sau cel mult în Paris și în America.”

Scriitorul mai descrie și efectul copleșitor al holului hotelului, cu coloane de marmură, lămpi venețiene și oglinzi de cristal, dar și priveliștea de pe terasa de la ultimul etaj, de unde „ochiul îmbrățișează aproape trei pătrimi din Capitală”. E genul de detaliu care îți arată cât de impresionantă trebuie să fi fost clădirea pentru bucureștenii acelor ani, obișnuiți cu un oraș mult mai mic și mai puțin spectaculos.

Astăzi, Ambasador rămâne pe Magheru ca o amintire a unui București care visa să fie cosmopolit și modern — și, sincer, merită o privire mai atentă data viitoare când treci pe acolo, fie că mergi la cumpărături sau doar te plimbi fără țintă prin zonă.

Sursă: B365 (b365.ro)