William Klein la 100 de ani: omul care a stricat regulile fotografiei

Există o teorie a fotografiei bune: cadru drept, lumină controlată, claritate impecabilă. William Klein a luat toate regulile astea și le-a aruncat pe fereastră, iar rezultatul a schimbat felul în care privim orașul, moda și, de fapt, imaginea în sine. Anul acesta s-ar fi împlinit 100 de ani de la nașterea lui, iar povestea lui merită povestită la o cafea, pentru că e genul de artist care nu încape într-o singură etichetă.

Klein s-a născut în 1926, la marginea cartierului Harlem din New York, într-o familie evreiască, și a crescut cutreierând muzeele orașului. După război a nimerit în Germania cu armata americană, dar tot ce voia era Parisul. Când pictorul Fernand Léger a început să accepte studenți, Klein și-a găsit ocazia și a plecat să studieze arta, dezvoltând un stil abstract propriu.

Aici a început, de fapt, totul. Fotografiind niște panouri rotative pe care le pictase, a observat efectul de estompare dat de expunerile lungi și s-a îndrăgostit de idee. A continuat experimentele în camera obscură, jucându-se cu lumina direct pe hârtie, până când lucrările lui au ajuns la Alexander Liberman, directorul artistic al revistei Vogue. Așa a ajuns Klein înapoi în New York, cu un job la Vogue și cu o carieră care avea să se despartă în două: fotografie de modă și fotografie de stradă.

Secretul lui, spunea el, era o privire dublă: „un ochi aproape parizian, celălalt un newyorkez înrăit și șmecher”. Detașarea unui străin combinată cu energia brută a unui american — de aici vine tot haosul lui specific, fotografiile murdare, rapide, zgomotoase, exact ca orașul pe care îl documenta. În 1956 a publicat prima carte, „Life Is Good & Good for You in New York: Trance Witness Revels”, plină de imagini deliberat neclare, distorsionate, supraexpuse. Americanii n-au prea înțeles-o, dar Parisul, Milano și Londra au primit-o cu brațele deschise.

De la New York, obiectivul lui a plecat spre alte capitale. La Roma a ajuns invitat de Fellini pentru un film, dar a rămas să fotografieze orașul pe cont propriu, iar de acolo a ieșit un portret în care ruinele grandioase și cotidianul se ciocnesc firesc. Au urmat Moscova și Tokyo, unde prefera să scape de supraveghere și să găsească oamenii fără intermediari. Patru orașe, patru cărți, și un fir comun: ideea că un oraș nu e decor, e organism viu și contradictoriu.

În modă, Klein a fost la fel de neascultător. Pe vremea când Irving Penn și Richard Avedon dictau eleganța de studio, el scotea modelele pe stradă și le punea în poziții care păreau să parodieze editorialele glamour. La începutul anilor ’60, stilul lui — mișcare, spontaneitate, imperfecțiune asumată — a început să influențeze fotografia de modă la scară largă.

N-a rămas doar la fotografie. A făcut și film, tot fără să respecte reguli, estompând liniile dintre documentar, satiră și critică socială — de la „Who Are You, Polly Maggoo?”, parodia lui la adresa industriei modei, până la proiecte despre Muhammad Ali, unde a pus sub semnul întrebării celebritatea și puterea mass-mediei.

Pictor, fotograf de stradă, fotograf de modă, designer, cineast — William Klein e greu de pus într-o cutie, și cred că exact asta îl face memorabil. A transformat ce alții numeau greșeli de compoziție într-un limbaj vizual nou, și de-aia rămâne unul dintre cei mai importanți artiști vizuali ai secolului XX, la 100 de ani de la naștere.

Sursă: Zile și Nopți (zilesinopti.ro)