50 de ani de la ultimul dans al trupei The Band

Sunt genul de povești care merită spuse la o cafea lungă, mai ales când vin la pachet cu muzică bună și un strop de nostalgie. Pe 25 noiembrie se fac exact 50 de ani de la The Last Waltz, concertul de adio al trupei The Band, susținut la Winterland Ballroom din San Francisco. Martin Scorsese a filmat toată seara și a transformat-o într-un documentar muzical lansat în cinematografe în 1978 — unul dintre acelea pe care orice pasionat de muzică și film ar trebui să-l vadă măcar o dată.
Chiar am avut ocazia recent să cânt într-un turneu alături de Alexandru Andrieș, într-o atmosferă care mi-a amintit exact de spiritul ăla de prietenie și inspirație din jurul unui cantautor care parcă nu obosește niciodată. Am cântat și piese de pe noul lui album, Ultimul dans — care, atenție, nu e deloc un semn de adio, ci mai degrabă un omagiu adus acelui film-concert rămas reper pentru orice poveste despre trupe. Discuțiile despre film ne-au dus iar cu gândul la cât de bine se pot îmbina cinema-ul și muzica atunci când muzica are, de fapt, rolul principal. La noi n-a fost ultimul. La ei, da.
În noiembrie 1976, The Band a urcat pentru ultima oară pe scena de la Winterland, după 16 ani neîntrerupți de turnee. Robbie Robertson, chitaristul trupei, o spunea simplu: „Numerele încep să te sperie. Nu cred că aș putea discuta despre douăzeci de ani pe drum.” Concertul i-a costat pe membrii trupei 150.000 de dolari din propriul buzunar și a inclus o cină completă de Ziua Recunoștinței pentru 5.000 de oameni, o orchestră vieneză de coarde și șapte candelabre de cristal împrumutate de la Opera din San Francisco. Cineva, clar, știa că seara trebuie să rămână în istorie.
Omul care a prins totul pe peliculă a fost Martin Scorsese, proaspăt ieșit din montajul filmului New York, New York cu Liza Minnelli și Robert De Niro. În loc să se odihnească, a acceptat provocarea și a transformat The Last Waltz în primul film de rock turnat vreodată de un regizor consacrat de la Hollywood — pe peliculă de 35 de milimetri, cu o echipă de 45 de oameni. Pe scenă au urcat nume ca Bob Dylan, Eric Clapton, Van Morrison, Joni Mitchell, Neil Young, Muddy Waters, Dr. John, Neil Diamond, Ronnie Hawkins, Emmylou Harris și The Staple Singers. O noapte în care blues-ul, rock-ul, folk-ul, soul-ul, gospel-ul și R&B-ul din New Orleans au coexistat fără nicio fisură.
Van Morrison a intrat pe scenă și a electrizat sala cu Caravan. Joni Mitchell a cântat din culise alături de Neil Young, iar vocea ei, spunea Robertson, venea „ca din ceruri”. Dylan a stat pe gânduri până în ultima clipă, temându-se că filmul lui Scorsese i-ar putea concura propriul proiect, dar până la urmă a urcat pe scenă purtând o pălărie fedora albă și o eșarfă de regizor.
Povestea are, desigur, și partea ei mai puțin frumoasă. Levon Helm, bateristul și una dintre vocile cele mai umane ale trupei, n-a primit niciodată vreun cec din drepturile de autor ale filmului — Robertson și Scorsese au înființat o companie separată prin care au controlat toate veniturile. „Cel mai mare jaf pe care The Band l-a suferit vreodată”, spunea Helm fără menajamente, până la moartea lui.
Dar filmul a rămas, și rămâne. Cartonul de titlu de la început spune tot: „This film should be played loud!”. O seară de Thanksgiving din 1976, pe o scenă din San Francisco, în care o trupă și-a luat rămas-bun de la viața de drumuri, înconjurată de prietenii ei mari. Un capitol din istoria muzicii s-a închis atunci — și, cinci decenii mai târziu, tot ne mai uităm la el cu sufletul la gură.
Sursă: Zile și Nopți (zilesinopti.ro)