Vila Bușilă, bijuteria interbelică renăscută de pe Rabat

Dacă te-ai plimbat vreodată prin zona Aviatorilor-Herăstrău și ai dat peste o casă modernistă cu cărămidă aparentă și linii elegante, e posibil să fi trecut chiar pe lângă Vila Constantin Bușilă, de pe strada Rabat nr. 1. E genul de clădire care, odată ce afli povestea din spate, nu o mai privești la fel.

Vila a fost ridicată în 1932 după planurile arhitectului Duiliu Marcu, unul dintre marii noștri moderniști, iar structura de rezistență a fost semnată de inginerul Emil Prager. A fost casa familiei lui Constantin Bușilă, inginer, profesor universitar și om politic, una dintre figurile de vârf ale științei și tehnicii românești din perioada interbelică. Clădirea face parte din Zona Protejată nr. 48, Parcelarea Filipescu, și e clasată monument istoric clasa B.

Povestea lui Bușilă e genul care îți dă fiori. A absolvit ca șef de promoție Școala Națională de Poduri și Șosele, și-a continuat studiile în Belgia, a fost pro-rector la Politehnică, decan de facultate și ministru al comunicațiilor între 1941 și 1943. A contribuit enorm la dezvoltarea energetică a României și la învățământul tehnic, fiind administrator-delegat al Grupului Reșița. La începutul anilor ’40, la insistențele lui Ion Antonescu, a acceptat și portofoliul Lucrărilor Publice și Comunicațiilor.

Finalul vieții lui a fost însă cumplit. În mai 1945 a fost arestat, iar casa de pe Aleea Modrogan (fosta denumire a străzii Rabat) a fost jefuită de militari sovietici, care au cărat tot ce se putea lua – pian, radiouri, tablouri, statui, mii de cărți dintr-o bibliotecă de peste 35.000 de volume. A fost închis, iar pe 3 februarie 1950 a murit în penitenciarul din Aiud. Mărturia fiicei soției sale, păstrată în Revista Memoria, descrie momentul în care familia a primit vestea morții printr-o telegramă seacă, oficială, venită de la directorul închisorii.

Casa a fost naționalizată în 1950, iar ce a urmat e, din păcate, povestea clasică a atâtor vile bucureștene confiscate de stat: compartimentări abuzive, cărămidă vopsită peste paramentul original, tâmplărie PVC în loc de ferestrele vechi, parchet lăcuit inadecvat și tot soiul de intervenții care au șters, bucată cu bucată, personalitatea arhitecturală a clădirii. Abia în 1994 proprietatea a fost retrocedată moștenitorilor familiei Bușilă, care au vândut-o în 2018.

Din 2018 până în 2022, vila a trecut printr-un amplu proces de restaurare, coordonat de o echipă de specialiști: dr. arh. Cristina Woinaroski, arh. Oana Floarea, dr. arh. Ruxandra Nemțeanu, arh. Daniela Sandu și arh. Monica Tănăsoiu. Arh. Woinaroski povestește că vila a fost concepută de la bun început ca două apartamente – unul principal la parter și la etaj, celălalt mai mic, cu acces separat din strada Ermil Pangratti.

Stilistic, vila se încadrează perfect în linia internațională a epocii interbelice, cu acoperiș terasă, ferestre în bandă și materiale nobile – piatră, cărămidă aparentă, nuc, mahon, alamă, metal cromat. Arhitecta spune că unele detalii se regăsesc și la Vila inginerului Luca Bădescu, tot semnată de Duiliu Marcu, pe Bulevardul Aviatorilor, iar paralela merge chiar până la Vila Tugendhat din Brno, proiectată de Mies van der Rohe cu doar trei ani înainte, sau la celebra Vilă Cavrois din Franța, ridicată în același an, 1932.

La restaurare, cea mai mare intervenție structurală a fost la aticul terasei de la etajul doi, dinspre strada Ermil Pangratti, unde o fisură pe toată lungimea a impus desfacerea zidăriei și refacerea ei cu recuperarea cărămizii originale. La exterior s-au curățat fațadele de vopsitoriile improprii, s-au recuperat elemente din piatră și s-au restaurat grilajele metalice originale. La interior au fost readuse la viață ușile glisante, lambriul din sufragerie, mobilierul bibliotecii și pardoseala originală din piatră de bașchioi, descoperită sub un parchet mai nou chiar în biblioteca lui Bușilă.

Nici grădina nu a fost lăsată deoparte – e una dintre puținele din București care și-a păstrat aproape intactă forma proiectată inițial, cu alei din cărămidă roșietică, două bazine legate printr-un canal îngust și o fântână arcuită, azi replacată cu mozaic turcoaz, așa cum apărea în monografiile originale ale lui Duiliu Marcu.

Arhitecta Cristina Woinaroski închide povestea cu un citat din Victor Hugo, pe care chiar Duiliu Marcu îl folosea în monografia sa din 1946: funcționalitatea unei clădiri aparține proprietarului, dar frumusețea ei aparține tuturor. Și, în cazul Vilei Bușilă, pare să fi fost mereu așa – frumusețea asta rămâne a orașului, și implicit, a noastră, a tuturor celor care ne plimbăm prin București cu ochii deschiși.

Sursă: B365 (b365.ro)