Toamna bucureșteană și arta de a lăsa să cadă frunzele

Dacă ai mers zilele astea prin vreun parc din București – Cișmigiu, Herăstrău sau orice alee cu copaci bătrâni – probabil ai observat că orașul s-a îmbrăcat deja în covorul ăla ruginiu de frunze căzute. E genul de peisaj care te face să încetinești pasul, chiar și când ești în întârziere la muncă.
Toamna are ceva sincer în ea, poate cel mai sincer dintre toate anotimpurile. Natura ne dă, fără să ceară nimic în schimb, o lecție pe care noi, oamenii, o aplicăm cu mare greutate: ca să poți renaște, trebuie uneori să renunți mai întâi la ceva.
Privește copacii din orice colț de București acum – nu se agață de frunze, nu luptă să le păstreze cu orice preț. Le lasă pur și simplu să cadă, pentru a-și conserva energia și a putea înflori din nou la primăvară. Nu e un sfârșit dramatic, e doar o etapă firească dintr-un ciclu care se tot repetă, an de an, în fiecare parc al orașului.
Și dacă am învăța și noi să privim viața puțin așa, mai relaxat? Ne agățăm adesea de relații care nu ne mai fac bine, de obiceiuri care ne consumă energia degeaba, de frici și regrete vechi. Păstrăm lucruri doar pentru că ne sunt familiare, chiar dacă demult nu ne mai reprezintă. Ne e teamă de finaluri, uitând că nu orice plecare înseamnă o pierdere și că nu orice gol trebuie umplut pe loc.
Poate că toamna asta bucureșteană e tocmai momentul potrivit pentru o curățenie interioară, genul ăla de ordine pe care n-o faci cu mătura, ci cu gândul. Merită să ne întrebăm ce păstrăm și ce putem lăsa în urmă – vinovății, așteptări care nici măcar nu ne aparțin, relații care ne sting mai mult decât ne aprind.
Nu avem nevoie de 1 ianuarie ca să începem din nou, oricât de mult ne place noua ritualul ăsta cu liste de bune intenții. Uneori, un nou început se naște chiar în mijlocul unui sfârșit, undeva între o ceașcă de ceai și o plimbare prin parc cu frunze foșnind sub picioare.
Așa că, înainte să ne grăbim să așteptăm primăvara, hai să ne permitem să trăim și toamna asta așa cum e ea. Să lăsăm să cadă ce nu ne mai aparține și să nu ne speriem de propriile ramuri goale – fie ele metaforice, fie ale copacilor din cartierul tău.
Pentru că uneori, ca să înflorim din nou, trebuie să avem curajul să rămânem, pentru o vreme, fără frunze.
Sursă: Zile și Nopți (zilesinopti.ro)