Cultura

Bunul-simț, pe cale de dispariție la bloc și-n viața publică

⏱ 2 min de citit

Îți mai aduci aminte de vremurile cu cheia de gât, când bunul-simț era invocat de orice vecin deranjat că dai cu mingea în ușa scării după ora două după-masă? Erau niște reguli nescrise care, teoretic, îi împiedicau pe oamenii mari să se mănânce între ei la bloc — ceea ce, recunoaște oricine a stat vreodată într-un cartier bucureștean cu pereți subțiri, rămâne un pericol perpetuu.

Cu timpul, expresia s-a mai subțiat și ea. De la un soi de civilizație colectivă am ajuns la „ceva de bun-simț”, adică un standard minimal, evident, pe care orice lucru decent ar trebui să-l bifeze. Nu mai vorbim de respect profund, ci mai degrabă de „măcar nu scuipăm pe stradă”. Și pe măsură ce am mai crescut ca societate, au apărut tot felul de reguli ciudate în familia asta: e de bun-simț să nu mergi la mare în România, să nu mănânci crenvurști, să donezi la maraton.

Lucrurile s-au schimbat și mai mult odată cu întrebarea devenită classic post-pandemic — „unde mai e de bun-simț să porți mască?”. De atunci, granițele dintre acceptabil și inacceptabil s-au tot subțiat, până la punctul în care nu te mai miri dacă vezi, în direct la televizor, un președinte certându-se cu un jurnalist pentru niște remarci care l-au deranjat. Nu, nu e o glumă — s-a întâmplat, verificați.

Acum, fără să vreau să devin genul de vecin plictisitor de la etajul doi care dă cu pumnul în calorifer, mi-aș dori totuși să mai existe niște voci — conservatoare sau nu, nu contează — care să spună simplu: uite-așa arată un președinte de bun-simț, uite-așa arată un jurnalist de bun-simț. Pentru că undeva, în istoria asta lungă de popor care a supraviețuit multe, parcă știam cu toții cam cum ar trebui să arate oamenii care ne reprezintă.

Dar, ce să-i faci, așa sunt eu — visez la lucruri simple într-un oraș care rareori le oferă.

Sursă: Zile și Nopți (zilesinopti.ro)

Citește și

DeBucuresti este partener LIXRA Media Intelligence Network