Magheru de altădată: televizoarele pe roți și autobuzul Chausson

Dacă azi te plângi de aglomerația de pe Magheru, stai liniștit că bulevardul ăsta a văzut și mai rău — sau, depinde cum privești, mult mai pitoresc. Deși n-are nici măcar un kilometru lungime, Magheru rămâne unul dintre cele mai puternice simboluri urbane ale Bucureștiului, iar povestea lui e mai zbuciumată decât ai crede.

Totul a pornit la începutul secolului trecut, când bulevardul a fost gândit ca parte dintr-o mare magistrală Nord-Sud care trebuia să mai ia din presiunea traficului de pe Calea Victoriei. De-a lungul deceniilor a trecut prin transformări masive, dar cotitura mare a venit abia în anii ’50.

Până atunci, artera — cunoscută pe rând ca „Ion C. Brătianu” sau „Take Ionescu” — arăta ca un puzzle urban destul de ciudat. Blocuri moderne de zece etaje, ridicate în perioada interbelică, stăteau umăr la umăr cu case boierești vechi, terenuri virane și străduțe strâmte. Mulți proprietari cu greutate din epocă au refuzat pur și simplu exproprierea, așa că partea centrală a bulevardului rămăsese blocată de un morman de imobile vechi.

Abia în anii ’50, noua administrație a orașului a decis să facă ordine. Ca să existe circulație fluentă și o linie arhitecturală unitară între Piața Romană și Piața Universității, tot perimetrul vechi a fost ras complet. Din păcate, în acest proces au dispărut și monumente cu adevărat emblematice — cel mai regretat fiind Muzeul Simu, o clădire neoclasică elegantă, construită după modelul Templului Erehteion din Atena. Pierdere mare pentru patrimoniu, dar așa a apărut, practic, bulevardul larg și cu perspectivă pe care îl știm și azi.

Odată reconfigurat, Magheru a devenit rapid inima transportului public bucureștean. Pe mijlocul străzii treceau tramvaiele, pe șine montate chiar pe axul bulevardului, iar pe lângă ele circulau autobuzele și celebrele troleibuze de epocă — poreclite de lume „televizoarele”, din cauza formei lor pătrățoase și a geamurilor mari din față. Aveau taxatoare, aveau un aer solemn de altă vreme, iar imaginea a trei „televizoare” la rând pe Magheru, cu un chipeș autobuz Chausson pe urmele lor, e genul de instantaneu care îți dă fix nostalgia aia dulce-amăruie pentru un București pe care nu l-ai prins, dar simți că-l cunoști.

Cât despre mașinile personale? Praf. Erau atât de rare pe atunci, încât bulevardul părea aproape gol în comparație cu haosul de acum. Ironic, nu — să te uiți la o poză veche cu Magheru și să-ți dorești, măcar pentru câteva secunde, liniștea aia de odinioară.

Sursă: B365 (b365.ro)