„Lakmé” la Operă: regia lui Șerban, marea vedetă a serii

Dacă vă întrebați ce se mai întâmplă pe scena Operei Naționale București în materie de spectacol liric cu ștaif, „Lakmé” de Léo Delibes, montată de Andrei Șerban, merită neapărat trecută pe lista de ieșiri culturale. Nu e doar o operă cântată frumos — e un spectacol în care regia devine, practic, personajul principal.

Andrei Șerban, probabil cel mai respectat regizor român de teatru și teatru liric, a construit un „Lakmé” care mișcă, dă de gândit și, culmea, distrează. Distribuția văzută la această reprezentație — Mădălina Barbu în rolul Lakmé, Bogdan Mihai ca Gérald și Martiniana Antonie în rolul lui Mallika — a ieșit la aplauze îndelungi, spre deosebire de cealaltă variantă de distribuție, cu Monica Luca, Alexandru Badea și Mihaela Ișpan.

Ce impresionează cel mai tare sunt soluțiile regizorale care completează povestea originală, fără să o schimbe complet față de montările clasice pe care le știm de acasă sau din străinătate. Cu tineri în distribuție, miza n-a fost pusă exclusiv pe voce și interpretare muzicală — Șerban a preferat să lase punerea în scenă să facă diferența, fără să sacrifice, desigur, momentele „obligatorii” pentru orice meloman: „aria clopoțeilor” și „duetul florilor” sună exact cum trebuie să sune.

O idee foarte reușită e dublarea coregrafică a cuplului Lakmé–Gérald prin balerinii Valentin Stoica și Maria Gogonea, care aduc un strat suplimentar de emoție prin mișcare. La fel, personajul colectiv al surorilor lui Lakmé — interpretate de Andrada Corlat, Serin Jemaa, Alexandra Sârbei și Alexandra Stroe — ajută publicul să înțeleagă mai bine povestea fiicei lui Nilakantha, rol care, cândva, l-a fermecat pe însuși Andrei Șerban prin vocea marelui Șaliapin.

Surpriza serii? Ai voie să râzi la Operă, nu doar la Operetă. Nu pentru că artiștii ar improviza pe lângă libret, ci pentru că regizorul introduce în spectacol o notă ironică la adresa modului în care se punea în scenă „Lakmé” în perioada Republicii Populare Române, cu „culturnicii” care impuneau cântul în română și interpretarea „pe linie de partid” de acum 70 de ani.

Un alt detaliu interesant, semnalat la o conferință de presă, este că decorul spectacolului ar fi fost realizat cu ajutorul inteligenței artificiale — un aspect care merită clarificat mai bine până la începutul noii stagiuni. Dincolo de asta, un lucru e sigur: talentul regizoral din spatele acestui „Lakmé” e cât se poate de natural și de viu, chiar dacă tehnologia își face loc pe alocuri în decor.

Pentru cei care vor să prindă spectacolul, urmăriți calendarul Operei Naționale București pentru datele viitoare de reprezentație și distribuțiile alternative.

Sursă: Zile și Nopți (zilesinopti.ro)