Fortul 13 Jilava, groaza comunistă, ar putea deveni muzeu

Chiar la marginea Bucureștiului, în Jilava, stă de peste un secol o construcție care ascunde una din cele mai negre pagini din istoria recentă a României. Fortul 13, parte din vechiul penitenciar Jilava, a fost unul dintre cele mai cumplite locuri de detenție din perioada comunistă, iar acum se vorbește, din nou, despre transformarea lui în muzeu sau memorial. Despre asta s-a tot discutat în ultimele decenii, cu promisiuni care au venit și au plecat, dar fără rezultate concrete, iar povestea locului rămâne, din păcate, necunoscută pentru mulți dintre noi.
Între 1948 și 1964, regimul de la Jilava a funcționat practic ca un program de stat pentru exterminarea deținuților politici — era un fel de nod de tranzit spre alte închisori din țară, dar condițiile de acolo erau de groază. La începutul anilor ’50, era unul dintre cele mai aglomerate locuri de detenție din România, cu un spațiu de doar 30 de centimetri pătrați pe deținut. Greu de imaginat azi, când ne plângem de aglomerația din metrou la ora de vârf.
După 1970, o parte din celule au fost închise, iar deținuții, majoritatea de drept comun de data asta, au fost mutați în clădirea nouă a penitenciarului. Apoi, după 1990, Fortul 13 a fost pur și simplu abandonat, ajungând depozit de materiale. Abia în 2024, Consiliul Județean Ilfov a preluat administrarea locului, cu promisiunea de a-l consolida, restaura și include „în circuitul cultural și artistic”. Deocamdată însă, nu e tocmai un loc cultural — e mai degrabă o mărturie tristă a bestialității regimului comunist. Întunericul, priciurile, umezeala, lanțurile — toate au rămas acolo, ca niște martori tăcuți.
Fotograful Andrei Bîrsan, cel care ține jurnalul foto „Bucureștiul lui Andrei”, a reușit să intre în Fortul 13 în vara lui 2011, cu ocazia unui vernisaj neobișnuit: expoziția absolvenților unui curs de fotografie ținut chiar în penitenciar, de către Cornel Hlupina, membru al Asociației „Bucureștiul meu drag” și al Asociației Artiștilor Fotografi din România.
Povestește Andrei că, pentru a intra în fort, vizitatorii au trebuit să trimită din timp lista cu participanți — unul dintre ei a fost refuzat, fără explicații. La intrare, toată lumea și-a lăsat telefoanele mobile într-o cutie, ca să nu rămână vreunul în incintă și să ajungă, cine știe cum, în posesia vreunui deținut. Înăuntru, spune el, era umezeală și frig, chiar dacă afară era vară în toi.
Cursul de fotografie din 2011 s-a derulat între 6 ianuarie și 4 august, cu 18 deținuți înscriși inițial, din care doar 16 au reușit să-l ducă la capăt — ceilalți au lipsit din motive specifice unui penitenciar: carantină, muncă, transfer la alt penitenciar. Cornel Hlupina povestea că, pentru a economisi timp, cursanții se fotografiau pe rând chiar în timpul orelor teoretice, iar mai apoi, cu acordul conducerii, au putut ieși și în curtea de plimbare, în sala de sport, în livadă, în capelă și chiar la Fortul 13 istoric.
Dincolo de povestea cursului de fotografie, istoria Fortului 13 e una grea. Construit după planurile generalului belgian Henry Alexis Brialmont și ale căpitanului de geniu Ioan Clucer, fortul a fost inițial depozit de muniții și garnizoană militară, până în 1907, când au fost aduși aici mulți dintre țăranii arestați în timpul răscoalei din acel an. De atunci a devenit închisoare militară, iar din 1948 a trecut sub Ministerul de Interne.
Fortul a fost săpat până la 10 metri adâncime, iar pământul scos a fost folosit la ridicarea zidului de incintă. Avea, în 1907, un pavilion administrativ, o cancelarie, un dormitor pentru trupă și 52 de camere. După 1948, deținuții politici erau scoși la plimbare pe rând, la intervale diferite, tocmai ca să nu se întâlnească între ei — și, din relatările vremii, erau loviți sistematic la intrare, fără excepție.
Condițiile din celule erau greu de descris: două tinete, una pentru spălat, alta pentru nevoi fiziologice, mirosul de urină și fecale resimțit din prag, iar noii veniți dormeau direct pe beton, sub primul etaj de paturi, într-un loc numit, sugestiv, „șerpărie”. În 1951, după evadarea a doi deținuți, comandantul penitenciarului a ordonat bătutul în cuie al tuturor obloanelor — iar în primele cinci săptămâni de după decizie, trei oameni au murit asfixiați din lipsă de aer.
Deținuții țărăniști au ajuns în celula de pedeapsă numărul 16, poreclită „la neagra” — o încăpere subterană, fără ferestre, din beton, folosită înainte ca depozit de muniție, unde apa picura continuu din tavan. Au fost ținuți acolo, dezbrăcați, fără mâncare, la temperaturi sub zero grade, timp de trei zile.
E o istorie pe care mulți bucureșteni n-o cunosc, deși fortul e la doi pași de oraș. Dacă proiectul de muzeu chiar prinde contur în anii următori, ar fi, poate, momentul în care Fortul 13 Jilava să devină, în sfârșit, ceea ce ar trebui să fie de mult: un loc de memorie, nu doar o ruină uitată la marginea Capitalei.
Sursă: B365 (b365.ro)