De unde vine “din mână-n mână până la taxatoare”

Dacă ești suficient de “vechi” în București încât să-ți amintești de tramvaiele Tatra, sigur ai auzit sau chiar ai zis-o măcar o dată: “dă-l din mână-n mână până în fund la taxatoare”. E una dintre expresiile alea care au rămas în vocabularul bucureștenilor mult după ce realitatea din spatele lor a dispărut, genul de moștenire lingvistică pe care o folosim automat fără să ne mai gândim de unde vine.

Povestea e simplă și ține strict de felul în care funcționa transportul public înainte să existe validatoare, cartele și tot ce știm azi. În tramvaiele aglomerate, taxatoarea stătea de obicei undeva în capătul vagonului, iar călătorii care urcau din mijloc sau din față n-aveau cum să ajungă fizic la ea prin mulțime. Soluția era simplă și genial de practică: banii de bilet treceau din mână în mână, de la un pasager la altul, până ajungeau la taxatoare, iar biletul făcea drumul invers, tot din mână în mână, până la cel care plătise.

Era un fel de încredere colectivă, tacită, care funcționa fără discuții – nimeni nu fura banii altcuiva, nimeni nu ținea biletul pentru sine. Un mic ritual social zilnic, repetat de mii de ori pe zi în tramvaiele pline ale Bucureștiului, care spune multe despre cum arăta viața de navetist înainte de era digitală.

Astăzi expresia a rămas, deși taxatoarele și tramvaiele Tatra au dispărut de multă vreme din peisaj, înlocuite de validatoare și aplicații de mobil. Dar vorba a rezistat, exact cum rezistă multe expresii din Bucureștiul vechi, ca o amintire lingvistică a unui oraș care se mișca altfel, mai încet, dar poate mai apropiat.

Sursă: PMBucuresti (facebook.com)