De ce încă ne bântuie Odiseea, mii de ani mai târziu

E o întrebare care merită pusă la o cafea: de ce tot citim, adaptăm și discutăm un text scris acum mai bine de două milenii? Odiseea nu e doar o temă de bacalaureat pe care ai uitat-o imediat ce ai închis manualul, ci un fel de oglindă în care ne recunoaștem, chiar dacă purtăm blugi și scrolăm pe telefon în loc să navigăm pe mări necunoscute.

Dacă Ahile e eroul universal, tipul acela impecabil și tragic, Odiseu are ceva mai balcanic în el, ar spune unii. Iscusința, viclenia și gândirea strategică sunt exact ingredientele necesare unui personaj născut într-o regiune care n-a scăpat niciodată de conflicte, exiluri și ciocniri de imperii — zona pe care istoria a numit-o, nu tocmai măgulitor, „butoiul cu pulbere al Europei”.

Psihiatrul Jonathan Shay a scris în 2002 o carte intitulată Odysseus in America: Combat Trauma and the Trials of Homecoming, în care folosește exact povestea lui Ulise pentru a explica sindromul post-traumatic al veteranilor de război. A-l citi pe Homer înseamnă, practic, a înțelege ce se întâmplă cu oamenii după ce se termină războiul — momentul acela ciudat în care lumea din jur împarte prea repede oamenii în eroi, dezertori sau foști inamici. Armele s-au schimbat radical de atunci, dar temerile și traumele rămân surprinzător de asemănătoare, fie că vorbim de un soldat modern sau de un civil forțat să-și părăsească orașul din cauza unui conflict.

Un exemplu bun e filmul Ulysses’ Gaze, regizat de Theo Angelopoulos în 1995, care urmărește un regizor pornit în căutarea unor role de film pierdute, realizate de frații Manaki, pentru a reconstitui imaginea Balcanilor dinainte de război. La fel ca în Odiseea, gloria nu înseamnă doar să câștigi o bătălie, ci să supraviețuiești după ea, să te readaptezi și, poate cel mai important, să poți povesti ce s-a întâmplat, păstrând astfel memoria vie.

Un alt motiv pentru care Odiseea rezistă e chiar faptul că Ulise nu e un erou perfect. Suntem într-o perioadă în care avem nevoie de modele flexibile, nu de figuri impecabile și distante. Dante chiar îl plasează pe Odiseu în Infern, iar Homer îl descrie drept „versatil” — polytropos, în original. Drumul lui nu e nici drept, nici mereu etic, ci mai degrabă consecvent cu sine. Nu-i e fidel Penelopei, e un strateg genial, dar și un tip orgolios și șmecher quando trebuie. Ni se pare familiar tocmai pentru că seamănă cu un călător cosmopolit modern — cineva care se adaptează oriunde ajunge, dar tot tânjește după casă.

Aici intervine ideea de nostos, întâlnită des în literatura antică greacă: revenirea acasă nu e doar un drum fizic, ci un proces de transformare interioară. Cercetătoarea Kamelia Spassova a analizat, într-un studiu din 2025, exact această dualitate — între nevoia de a explora lumea și nevoia de a avea un loc de care aparții. Nu-i o coincidență că ne regăsim în ea acum, într-o eră a globalizării în care mulți dintre noi navigăm zilnic între identități multiple și dorința de rădăcini stabile.

Multe dintre poveștile din Odiseea rămân, de fapt, poveștile noastre: despărțirile, dorul de ducă, încercarea de a te adapta unei culturi noi fără să-ți pierzi identitatea. Recuzita s-a schimbat complet, dar fricile și dorințele lui Odiseu rămân universale. Poate de-asta un text scris acum peste 2000 de ani continuă să fascineze cititorii din București, ca și din restul lumii — pentru că vorbește, de fapt, despre noi.

Sursă: Blog Carturesti (blog.carturesti.ro)