Dansul care sfidează algoritmii, la Centrul Național al Dansului

Sunt spectacole care te lasă rece și spectacole care te bulversează suficient cât să te gândești la ele câteva zile bune. „Mișcări neautorizate” pare să fie clar din a doua categorie, iar dacă vrei un motiv bun să ieși din casă spre finalul lunii, ăsta e unul solid.

Spectacolul începe fără prea multe menajamente: un semnal de alarmă vizuală, muzică care crește tensionat și o senzație de neliniște construită cu grijă, din prima secundă. E acel gen de deschidere care nu te lasă să te instalezi comod în scaun — și cred că exact ăsta e scopul.

Povestea se joacă pe firul unei tensiuni vechi cât industrializarea: omul versus mașină, corpul liber versus corpul standardizat. Gesturile sacadate ale personajului central trimit direct la primele mașinării ale erei industriale, în timp ce o floretă — simbol al unei lumi cavalerești pe cale de dispariție — subliniază contrastul dintre imperfect și „eficient”. E un dialog vizual constant între ce înseamnă să fii om și ce înseamnă să fii doar o rotiță bine unsă într-un sistem.

Spectacolul face trimitere directă la teoriile lui Frederick Winslow Taylor despre managementul științific — genul de idei ambalate frumos, cu vorbe despre productivitate, dar care în realitate au însemnat transformarea oamenilor în piese de mecanism, obligate să repete aceleași mișcări la nesfârșit. Iar dacă te gândești că asta a rămas în trecut, spectacolul te contrazice rapid, aducând discuția în prezent: recunoaștere biometrică, algoritmi, inteligență artificială, dispozitive smart care „știu aproape totul” despre noi. Sună cunoscut, nu?

Decorul e minimalist, dar costumele povestesc singure epocile prin care trecem — de la un corset reinterpretat care trimite la începutul erei industriale, la imaginea bunei gospodine americane de la 1900, până la un costum care lasă corpul complet nemișcat, ca o metaforă a vieților trăite exclusiv virtual. Schimbările astea se văd pe scenă, la vedere, ca parte din narațiune, nu ca pauze tehnice.

Concluzia la care ajunge spectacolul e, de fapt, surprinzător de optimistă: dansul, prin imprevizibilitatea lui, e unul dintre puținele lucruri care încă bulversează algoritmii construiți să ne prezică comportamentul. Într-o lume în care totul e cartografiat — inclusiv semnătura kinetică a dansatorilor —, mișcarea imprevizibilă devine, practic, o formă de rezistență.

Text și direcție artistică semnate de Mihai Mihalcea, cu Mara Bugarin ca performer și co-creatoare, iar universul sonor și video e tot creația lui Mihalcea, cu fragmente muzicale de la Adolphe Adam la Holly Herndon și imagini din arhive istorice ale mișcării, de la frații Lumière la Trisha Brown.

Următoarea reprezentație are loc pe 27 septembrie, la Centrul Național al Dansului București, Sala Stere Popescu, Bulevardul Mărășești nr. 80-82, Sector 4. Dacă ești curios cum se simte tensiunea dintre om și mașină pusă pe scenă, merită să-ți faci timp pentru seara asta.

Sursă: Zile și Nopți (zilesinopti.ro)