Cum au ajuns Trico și Hopy să facă echipă, de la ASPA la casă

Sunt povești pe care le citești la o cafea și îți vine să pui mâna pe telefon și să suni imediat la ASPA. Cea a Ioanei e exact genul ăsta — a început cu un câine fugar și s-a terminat cu o familie de patru, din care doi sunt patrupezi cu personalitate de invidiat.

Totul a pornit cumva din întâmplare. Primul câine al familiei a evadat de acasă și a ajuns la ASPA Mihăilești. Când Ioana și fiica ei au mers să-l ia înapoi, fetița a lansat ideea: hai să mai adoptăm unul. Răspunsul a fost un „nu, deocamdată”, dar cu o portiță: dacă mai fuge vreodată și ajunge tot la ASPA, atunci adoptă. Și, cum se întâmplă în poveștile astea, exact asta s-a petrecut. Așa a intrat în casă Trico, un ghemotoc de o lună-două care avea să crească frumos și sufletist.

Anii au trecut, primul câine al familiei a murit de bătrânețe, iar Trico a rămas singur. Ioana și copiii au simțit că nu e corect să-l lase fără companie, așa că au dat de un târg de adopții ASPA Mihăilești organizat la ParkLake. Ioana mersese acolo cu o idee fixă în cap: vrea un câine mic, pufos, plin de energie — pe fiul ei și pe fiica ei îi alesese deja câinii lor, acum venea rândul mamei.

Planul s-a dus pe apa sâmbetei imediat ce l-a văzut pe Hopy. Nu era nici mic, nici pufos, dar a fost dragoste la prima vedere — genul cu lacrimi în ochi, nu doar o expresie. Fiica ei încerca s-o îndrume spre alți căței, dar Ioana era deja decisă: „gata, ăsta e”.

Așa a ajuns Hopy acasă, lângă Trico. Primele zile au fost cu fiecare în colțul lui, ca doi colegi de cameră care abia s-au cunoscut. Apoi au început jocurile și, încet, s-au transformat în nedespărțiți. Azi Hopy are un an și jumătate, Trico vreo opt ani, iar ironia sorții a făcut ca exact câinele pe care Ioana îl voia „mic și pufos” să crească mai mare decât Trico — și mult, mult mai vocal. Genul de lătrat auzit, cică, la două-trei străzi distanță.

Pentru Ioana asta e chiar un avantaj: cu copiii plecați și timp mult petrecut singură acasă, un câine gălăgios care anunță orice mișcare suspectă e ca un bodyguard pufos. Deși, spune ea cu umor, Hopy e de fapt cel mai fricos dintre toți — nu atacă pe nimeni, doar dă alarma foarte convingător.

Talentul lui la năzbâtii e pe măsură: a distrus ghivecele cu flori, motiv pentru care acum toate sunt suspendate, la înălțime de siguranță. Într-o zi a găsit și o carte lăsată afară, „citită” din belșug — motiv pentru care Ioana glumește că are un câine pasionat de lectură, chiar dacă stilul lui critic e cam agresiv cu paginile.

Hopy a prins repede rutina casei: la semnul palmei, se așază cuminte, știind că urmează mângâieri. Dar de îndată ce Ioana se ridică, vine imediat cu propunerea lui de joacă. Iar relația dintre cei doi câini e savuroasă — Hopy îl provoacă mereu, Trico îi mai pune limite, mai ales la masă, dar per total formează o echipă foarte bine sudată. Când zgomotele puternice îl sperie pe Hopy, acesta se lipește de stăpâna lui, semn clar al încrederii construite în timp.

Mesajul Ioanei pentru cine ezită între adopție și cumpărare e simplu și direct: sunt atâtea suflete care așteaptă doar puțină atenție. Nu ai nevoie decât să le oferi o șansă, ceva dragoste și răbdare — restul vine de la sine.

Sursă: ASPABuc (facebook.com)