Casa de pe Dacia unde a locuit doamna de onoare a Reginei Maria

Dacă ai mers vreodată pe bulevardul Dacia și te-ai întrebat ce se ascunde în spatele fațadelor elegante, dar tăcute, iată o poveste care merită spusă. La numărul 57 se află ultima reședință a Irinei Procopiu, o casă construită în 1927, care a fost pentru o vreme unul din cele mai vii saloane culturale ale Bucureștiului interbelic — și care, în paralel, a fost martora unei căderi absolut sfâșietoare.

Casa a fost proiectată de arhitectul Ion I. Berindei, fiul marelui Ion D. Berindei și vărul Irinei Procopiu, ea însăși născută Berindei. Genele bune, cum se spune. Aici, Irina a înființat o Asociație Muzicală și a găzduit concerte, recitaluri și audiții la care veneau numele mari ale culturii românești din perioada aceea: Cella Delavrancea, Octavian și Veturia Goga, Ion Marin Sadoveanu, Păstorel Teodoreanu, Alice Voinescu, Ion Pillat, Simona Lahovary. Practic, o hartă a elitei intelectuale bucureștene, adunată într-un salon cu tavan de aproape șase metri.

Irina Berindei s-a căsătorit la 22 de ani, din dragoste, cu arhitectul elvețian Louis Pierre Blanc, cu care a avut două fete — Marie Louise și Coletta — dar soțul i-a murit prematur. S-a recăsătorit apoi cu avocatul Jean Procopiu, director al ziarului L’Independance Roumaine și președinte al Sindicatului Ziariștilor, cu care a mai avut o fiică, Lila. În 1917 a rămas văduvă a doua oară.

Anul 1914 i-a schimbat viața: a devenit Doamnă de Onoare a Reginei Maria, funcție care astăzi ne sună exotic, dar care în epocă era o poziție cu îndatoriri serioase — sortai corespondența reginei, o acompaniai la baluri și vizite oficiale, primeai oaspeți de rang înalt, cunoșteai franceză, engleză și germană, purtai o uniformă impusă de un cod vestimentar strict și, dacă aveai noroc, primeai și pensie de la Casa Regală la final de carieră. Irina a însoțit-o pe regină la Balcic, la Bran și în străinătate, cea mai exotică fiind o călătorie în Maroc, în primăvara anului 1933.

A rămas alături de Regina Maria până la moartea acesteia, în 1938. Din păcate, tocmai relația tensionată dintre regele Carol al II-lea și doamnele de onoare ale mamei sale a făcut ca Irina să nu primească pensie de la Casa Regală, așa cum ar fi fost normal — o formă de răzbunare tardivă, potrivit istoricei Georgeta Filitti.

Ce a urmat după instaurarea regimului comunist e o poveste tristă, dar cutremurător de reală pentru o categorie socială întreagă care a fost pur și simplu ștearsă. Casei i s-au adus chiriași „de proastă calitate”, cum povestește academician Georgeta Filitti, oameni care o priveau pe Irina ca pe „o burjuie nenorocită”. Irina Procopiu a murit în 1954, singură și săracă, bucurându-se pentru o porție de mâncare adusă de câte un cunoscut. Ironia amară: la o întâlnire a Asociației Muzicienilor, ea votase burse de mii de lei pentru alții, în timp ce ea însăși trebuia să supraviețuiască cu 28 de lei.

Ginerele ei, Nicolae Polizu-Micșunești, căsătorit cu fiica ei Colette, a fost împușcat la Jilava în 1951, sub acuzația de spionaj în favoarea Marii Britanii.

Irina a ținut un jurnal între 1891 și 1950, tradus din franceză, cu note și comentarii, de academician Georgeta Filitti și publicat la Editura Polirom în 2016 sub titlul „Irina Procopiu. Pagini de jurnal (1891-1950)”. În jurnal, Irina povestește tandru despre iubirea ei pentru Louis Blanc, despre prietenia cu George Enescu și Maruca Cantacuzino, dar și despre un episod terifiant din 1944, când soldați sovietici au intrat în Palatul Cantacuzino și au vrut să-l atace cu baioneta pe „burjuiul” Enescu — salvat în ultimul moment de actrița Beate Fredanov, care a venit cu un buchet de flori chiar de ziua compozitorului.

Recent, muzicianul și compozitorul Andrei Neagu, autor al volumului „București Neoromânesc” (Editura Vremea, 2025), a reușit să fotografieze interiorul casei. Spune că nu se aștepta la ce a găsit dincolo de fațadă: lumina care inundă salonul cu tavan de șase metri, detaliile de feronerie și tâmplărie, sobele istorice, scara interioară elegantă. Genul de spațiu care te face să lași aparatul foto jos și să te uiți, pur și simplu.

Casa de pe Dacia 57 rămâne, dincolo de povestea tristă a proprietarei sale, o dovadă vie a unei lumi care a existat cu adevărat în Bucureștiul interbelic — cu ritualurile ei, cu muzica ei, cu eleganța ei, și cu prăbușirea ei bruscă, odată cu instaurarea regimului comunist.

Sursă: B365 (b365.ro)