Articolul 42.7 — clauza de apărare UE pe care nimeni nu vrea s-o testeze

Liderii europeni s-au adunat azi în Cipru, și nu e vorba de o vacanță prelungită pe plajele mediteraneene. Președintele cipriot Nikos Christodoulides a pus pe masă o chestiune pe care mulți preferă s-o ignore: ce facem, concret, dacă unul dintre noi e atacat?

Întrebarea sună ca din filme, dar cu razboiul din Ucraina la granița estică și tensiunile din Orientul Mijlociu, devine brusc foarte actuală. UE are un articol în tratat — 42.7 din Tratatul privind Uniunea Europeană — care spune că dacă un stat membru e atacat, celelalte au obligația să-l ajute. Sună bine pe hârtie, nu?

Problema e că nimeni nu știe exact cum arată acest ajutor. E vorba de trupe? De bani? De echipamente? De declarații de solidaritate pe Twitter? Christodoulides vrea să lămurească lucrurile acum, înainte ca cineva să fie nevoit să apeleze efectiv la acest articol.

Articolul 42.7 a fost invocat o singură dată până acum — de Franța, după atacurile teroriste din 2015. Atunci, statele membre au răspuns cu ajutor logistic și militar în operațiunile franceze din Siria și Mali. Dar un atac de stat, nu terorist, ar fi cu totul altceva.

Întrebarea de fond e dacă UE poate funcționa ca o alianță militară reală, sau rămâne o uniune economică care spera să nu fie nevoită niciodată să testeze clauza de apărare. Cu NATO în ecuație, mulți consideră că articolul 42.7 e mai degrabă simbolic. Dar simbolurile contează — mai ales când vecinii tăi devin imprevizibili.

Pentru România, subiectul e delicat. Suntem la granița estică a UE, cu o bază NATO uriașă la Kogălniceanu și o retorică din ce în ce mai agresivă din partea Rusiei. Știm că avem NATO, dar să ai și UE alături — teoretic — nu strică. Practic, rămâne de văzut.

Summitul de azi nu va rezolva totul, dar măcar pune problema pe masă. Și asta e deja ceva — în politica europeană, recunoașterea unei probleme e primul pas. Al doilea, să faci ceva cu ea, durează de obicei ani buni.