⏱ 2 min de citit
Azi, 21 februarie, e Ziua Internațională a Limbii Materne. Și dacă te-ai întrebat vreodată de ce contează atât de mult limba în care visezi, înjuri în trafic sau îți ceri scuze după ce ai înjurat în trafic, Nichita Stănescu a prins-o perfect acum câteva decenii.
„Limba română este patria mea”, zicea poetul. Și nu vorbea metaforic doar ca să sune frumos. Pentru el, limba în care gândești nu-i un simplu instrument de comunicare – e casa ta, identitatea ta, modul în care înțelegi lumea.
„A vorbi despre limba în care gândești – gândire nu se poate face decât numai într-o limbă – în cazul nostru a vorbi despre limba română este ca o duminică”, explica Stănescu. Pentru el, frumusețea lucrurilor concrete nu poate fi exprimată decât în română. Abia când a învățat o altă limbă și-a dat seama ce nuanțe speciale are limba lui maternă.
Și continuă: „Nu spun că alte limbi, alte vorbiri nu ar fi minunate și frumoase. Dar atât de proprie, atât de familiară, atât de intimă îmi este limba în care m-am născut, încât nu o pot considera altfel decât iarbă.”
Ideea lui e simplă și profundă în același timp: avem două patrii care coincid. Una e patria de pământ și de piatră – București, România, locurile noastre. Cealaltă e numele acestei patrii. Iar numele patriei e tot patrie. O patrie fără nume nu există.
„De aceea, pentru mine, muntele munte se zice, de aceea, pentru mine iarba iarbă se spune, de aceea, pentru mine izvorul izvorăște, de aceea, pentru mine viața se trăiește”, încheia poetul.
Așa că azi, în Ziua Limbii Materne, poate merită să ne gândim că fiecare cuvânt pe care îl rostim în limba noastră e, într-un fel, acasă. Chiar și când înjurăm în traficul din Piața Victoriei.
