Teatrul de pe Lipscani, povestea unei clădiri „infailibile”

Dacă ai trecut vreodată grăbit pe Lipscani, cu ochii după cine știe ce terasă sau vitrină, poate nu ai observat că la numărul 53 se ascunde una dintre cele mai spectaculoase povești de clădire din Centrul Vechi. Vorbim de peste un secol de istorie, de teatru, cinema, muzică și dans, toate comprimate în câțiva pereți care, cică, erau „infailibili contra incendiilor”.

Povestea terenului de pe Lipscani începe de fapt mult înainte să existe vreo clădire de spectacole acolo. Prima mențiune semnificativă datează din 1868, când un anume Sava Vasiliu cerea voie să ridice o prăvălie de zid pe acel loc. Spre finalul secolului al XIX-lea, imobilul ajunsese în proprietatea Bisericii Sfântul Silvestru, care îl închiria pentru afaceri comerciale — printre care și Noua Postăvărie „La Orașul Londra”, deschisă în 1901.

Adevărata poveste începe însă între 1912 și 1913, când comerciantul I. Zaharia a comandat construcția unei clădiri de spectacole din beton armat, gândită special ca teatru și cinematograf. Proiectul i-a aparținut arhitectului Dimitrie Herjeu, iar execuția inginerului Tiberiu Eremia, care a folosit o structură complet din fier și ciment — considerată la vremea respectivă, repetăm, „infailibilă contra incendiilor”. Nu știm dacă au testat-o vreodată, dar sună convingător pentru 1913.

Clădirea s-a deschis sub numele de Marele Teatru-Cinema „Zaharia” și a găzduit de toate: proiecții de film cu actualitățile Pathé Journal, spectacole de varietăți și reprezentații ale Teatrului „Tanagra”. Primul Război Mondial i-a întrerupt scurt activitatea, din cauza ocupației militare, dar sala și-a revenit repede.

În anii 1920 a purtat numele de Cinema Pathé-Palace, apoi a tot schimbat firma — Cinema Lipscani Palace, Teatrul Lipscani Cinema — ca prin anii 1930, după câteva renovări, să rămână cunoscută mai ales ca Roxy. La etaj se întâmplau lucruri la fel de pestrițe: șezători organizate de revista „Realitatea Ilustrată” și cursuri la școala de dans „Achim și Willy”. Tot aici, la începutul anilor 1940, dramaturgul Tudor Mușatescu și-a montat propria companie de teatru, cu spectacole la care bucureștenii veneau cu drag.

După august 1944, clădirea a trecut în grija Confederației Generale a Muncii și a devenit un spațiu pentru mișcarea artistică sindicală. În perioada comunistă, aici a funcționat celebrul Ansamblu „Rapsodia Română”, specializat în muzică și dans popular — un fel de pepinieră de talente, condusă de directorul Eugeniu Ioniță și compozitorul Constantin Arvinte. Pe scena de pe Lipscani au urcat la început de carieră nume mari precum baritonul Nicolae Herlea, mezzosoprana Elena Cernei sau actorii Gheorghe Cozorici și Gheorghe Dinică.

După 1989, odată cu desființarea ansamblului la începutul anilor ’90, clădirea a trecut printr-o perioadă mai grea, cum s-a întâmplat cu multe spații culturale din Centrul Vechi lăsate fără direcție clară. Astăzi însă spațiul e din nou activ, sub numele istorice de Teatrul de pe Lipscani și Sala Rapsodia, păstrând structura originală gândită de Dimitrie Herjeu acum peste o sută de ani. Așa că data viitoare când treci pe Lipscani, aruncă o privire în sus — clădirea de la numărul 53 are mai multă istorie decât multe muzee.

Sursă: B365 (b365.ro)