Reflecții asupra anilor de liceu și dorința de a mai trăi această experiență
În calitate de elev de liceu, observ că atât eu, cât și colegii mei mai mari, cei din clasa a XII-a, care au încheiat recent această etapă, percepem mersul la școală ca pe un aspect firesc al vieții, comparabil cu ploaia sau iarba care înverzește primăvara. Este o parte integrantă a existenței noastre, o continuitate care nu poate fi contestată.
Privind acum colegii mai mari plimbându-se pe holuri cu o emoție amestecată de regret și nostalgie, îmi dau seama cât de mult prețuiesc această perioadă din viața mea.
Am pășit pentru prima dată pe poarta unei școli în 2013, simțind o emoție profundă și puțină teamă în fața noului. Doisprezece ani mai târziu, la finalul clasei a XI-a, pot afirma cu certitudine că aș repeta această alegere de o mie de ori, fără ezitare.
În clasa a IX-a, nu cunoșteam pe nimeni, în afară de câțiva colegi din școala generală. Deși inițial mă simțeam neliniștit de necunoscutul liceului, am avut curajul să-mi fac noi prieteni. Am realizat că și pentru ei începutul era o provocare, mai ales având în vedere impactul pandemiei și al anilor de școală online, care își lăsau amprenta asupra noastră.
Tensiunea era palpabilă. Chiar dacă nu înțelegeam pe atunci de ce aveam nevoie de noi prietenii, timpul m-a învățat contrariul.
Liceul ca un test pentru viață
Pentru mine și colegii mei, liceul reprezintă mai mult decât o simplă instituție educațională; este un adevărat test pentru viață. Aici am descoperit cine suntem și cine dorim să devenim. Profesorii noștri au fost sprijin și ghid, iar multe dintre realizările noastre se datorează lor.
Nu voi uita niciodată zilele în care ploua torențial, dar ieșeam în curte fără ezitare. Emoțiile testelor de matematică ne uneau în efortul comun de a învăța, știind că nu există altă variantă – copiatul nu era o opțiune.
Excursiile, de la gările în care ne întâlneam dimineața, până la serile petrecute în discoteca pensiunii, vor rămâne în amintirea noastră. Drumul spre cabana Trei Brazi, pe care l-am urcat cu greu, ne-a apropiat mai mult decât orice altă activitate. Efortul comun ne-a transformat într-o echipă.
Uneori, mi-aș dori să mă pot întoarce în acele momente, să retrăiesc bucuria victoriei la faza națională a Concursului de Comunicări Științifice la Chimie, chiar dacă banii de la minister încă nu au sosit.
Un an în plus pentru a continua povestea
„Timp, nu fii hain. Să mai fim liceeni măcar puțin.” Încă un an n-ar fi de ajuns pentru a continua povestea începută împreună.
Mi-ar lipsi ritualul cafelei de dimineață, în care „punem țara la cale”, dar și năzbâtiile nevinovate din liceu. De asemenea, sistemul educațional, deși imperfect, m-a ajutat să devin „om mare”, iar Consiliul Elevilor, în care am investit zeci de ore de muncă, va rămâne o parte importantă a experienței mele.
Cel mai mult, însă, știu că îmi vor lipsi colegii și energia unei școli care, fără elevi, nu este decât o clădire. Domnul diriginte, cu răbdarea și empatia sa, va ocupa mereu un loc special în memoria noastră colectivă.
Ultimul an de liceu
Mai am un an până la bacalaureat și, cam tot atât, până când voi păși pentru ultima oară pe poarta liceului, poate fredonând „Ani de liceu” de Stela Enache. Știu că mulți vor plânge – nu pentru că s-a încheiat, ci pentru că a fost cu adevărat frumos. Și eu simt că nu aș vrea să se termine.
Îi mulțumesc colegilor alături de care am trăit acești trei ani de neuitat: Christiana, Cosmin, Gabriel, Erika, Cristina, Adina, Ștefan și Alin. Fără ei, pauzele, testele și emoțiile n-ar fi avut același farmec.
Azi, la ceas aniversar, povestea noastră este despre noi. Vom scrie împreună, anul ce va urma, ultima filă a anilor de liceu, dar nu și ultimul capitol.
Imaginea utilizată în acest articol a fost preluata de pe site-ul buletin.de și poate fi vizualizată direct aici.
