O plimbare printre telefoane vechi, la Palatul Telefoanelor

Recunosc, aveam expoziția asta de la Palatul Telefoanelor pe lista de “trebuie să merg odată” de multă vreme. Vremea bună de zilele astea m-a scos în sfârșit din casă și, cum tot băteam Calea Victoriei la pas, am zis să văd și eu ce ascunde parterul acestei clădiri care a fost cândva cel mai înalt zgârie-nori din Capitală.

De afară nu-ți dai seama de nimic. Traficul și agitația de pe Calea Victoriei nu prea te lasă să te gândești la telefoane vechi. Dar cum am intrat, m-am pomenit printre sute de circuite și echipamente care au marcat, practic, drumul de la telegraf la telefonul fix așa cum îl știm noi.

Ce găsești, de fapt, la Palatul Telefoanelor

Aici e o combinație ciudată de nou și vechi – vezi echipamente de testare, centrale automate și manuale, și niște ceasuri de control care dădeau ora exactă cu mult înainte să existe eu, darămite smartphone-uri.

Primul lucru care te întâmpină e o centrală telefonică manuală, operată pe vremuri de un “centralist” – omul care făcea, practic, legătura între abonați, fie că vorbeau local, interurban sau internațional. A fost construită undeva între 1950 și 1960 (producătorul rămâne, din câte se pare, un mister), dar fără ea și fără operatorul care conecta firele la porturile potrivite, nimeni nu vorbea cu nimeni. Cel mai tare e că nu sunai direct persoana căutată, ci un “birou central” care făcea legătura pentru tine.

Tot aici e și un terminal produs în Belgia la finalul anilor ’50, capabil să transmită simultan mesaje telegrafice și convorbiri telefonice – esențial pentru a ține zgomotul de fond în limite acceptabile. Și mai e o centrală mică, cu 5 chei, făcută de Electromagnetica după un patent străin, care putea funcționa și fără curent electric, fiind dotată cu manivelă și sonerie.

De la telefonul cu rotiță la cabina stradală cu cartelă

Expoziția nu se rezumă doar la tehnologie – sunt și telefoane cu rotiță pe care vizitatorii sunt invitați să le folosească, fiecare cu povestea ei.

Cea mai mare doză de nostalgie mi-au dat-o telefoanele stradale. Bucureștiul a avut două modele, ambele portocalii, care funcționau cu cartelă preplătită – o introduceai de fiecare dată când voiai să suni. Erau în vogă la începutul anilor ’90, când mulți doar visau să aibă telefon acasă, și au rezistat prin cabinele publice din tot orașul până spre anii 2000.

Recunosc că am venit nepregătit și nu am găsit de unde să-mi cumpăr o cartelă – ar fi chiar un suvenir mișto de vândut acolo. Dar când am ridicat receptorul din furcă, telefonul avea ton, de parcă mă aștepta să spun ceva.

“Capsula timpului” din inima Capitalei

Finalul traseului prin parterul Palatului Telefoanelor e, cu adevărat, emoționant. E o cabină telefonică transformată în “Capsula timpului”, unde vizitatorii pot lăsa un mesaj care va fi păstrat pentru posteritate – un fel de manifest al oamenilor care au trăit în București, ieri și azi.

Procesul e simplu: ridici receptorul, formezi 921 și spui tot ce ai pe suflet. Poți lăsa un mesaj pentru tine din viitor, pentru cei dragi de care ești departe sau pentru cei cu care n-ai apucat să mai vorbești la timp.

Expoziția e deschisă în fiecare weekend, între orele 16:00 și 20:00, la Palatul Telefoanelor de pe Calea Victoriei. Dacă treci pe acolo într-un weekend liber, merită o oprire – chiar și doar pentru cinci minute de nostalgie printre firele și cadranele astea de altădată.

Sursă: Buletin de București (buletin.de)