O bucureșteancă a mers 700 km pe jos și a scris o carte

Sunt zile în care simți că orașul te înghite puțin — claxoane, grabă, comparații nesfârșite cu toți ceilalți care par că au vieți mai aranjate decât a ta. Anca Iosif, jurnalistă și, în mod evident, o bucureșteancă cu mult curaj, a decis la un moment dat că soluția nu e un weekend la spa, ci peste 700 de kilometri mers pe jos, cu rucsacul în spate, pe Via Transilvanica.

Din experiența asta a ieșit „Împăcare pe Via Transilvanica”, cartea ei de debut, pe care am discutat-o într-un interviu cald și fără filtre despre frici, singurătate și România văzută altfel decât din geamul mașinii.

Povestea a început în 2021, când Anca a parcurs primii aproximativ 700 de kilometri din traseu. Patru ani mai târziu s-a întors să termine restul, ajungând la peste 1.400 de kilometri în total. Între cele două plecări, spune ea, contextul de viață s-a tensionat — pandemie, război la graniță, alegeri complicate, plus rutina bucureșteană cu prea mult beton și prea puțină natură. Cumva, drumul a devenit necesar, nu opțional.

Despre frică vorbește fără menajamente: nu crede că temerile dispar vreodată complet, dar spune că poți învăța să le ții sub control odată ce le confrunți direct. Fie că vorbim de sălbăticie, de câini, de urși sau de vulnerabilitatea de a fi o femeie singură pe un drum lung, ideea e să nu le lași să te domine — pentru că, spune ea, chiar acolo, în afara zonei de confort, apar cele mai plăcute surprize.

Traseul i-a arătat o Românie rurală pe care mulți dintre noi, orășenii, o vedem doar în trecere: păduri virgine, arbori seculari, peșteri, coline cu cai liberi. Dar și o Românie a diferențelor — de opinii politice, de perspective despre rolul femeii în societate. A învățat, printre altele, de la două doamne întâlnite în zona Caransebeș, o lecție simplă: dacă ceva nu ți se întâmplă, poate nu era pentru tine, sau nu era momentul.

Despre singurătate spune ceva ce mulți bucureșteni prinși în agitația zilnică ar putea aprecia: că e un exercițiu prin care îți asculți din nou gândurile, fără să te mai compari cu alții, ci doar cu variante ale tale din trecut sau viitor. Nu ca stil de viață permanent, dar ca proces necesar din când în când. Interesant e și cum se schimbă relația cu locurile atunci când le parcurgi la pas. Trecând prin Reșița sau Oțelu Roșu, Anca a înțeles altfel istoria industriilor de altădată — de la funicularul care transporta calcar, la localnici care povestesc despre încercări de a reînvia vechile fabrici. Mersul pe jos, spune ea, îți dă timp să fii curios, să miroși, să asculți, să observi — lucruri pe care le pierdem complet într-o mașină.

Ca jurnalistă obișnuită să documenteze poveștile altora, trecerea la persoana I a venit, spune ea, cu o formă de eliberare — totul e filtrat prin propria perspectivă, fără emoția de a interpreta greșit povestea cuiva.

Cartea este, spune Anca, un mix aproximativ 50-50 între jurnalul de pe drum și înțelegerile care au venit abia după, în timpul scrisului sau din conversații cu prietenii. Una dintre revelații: cât de puțină importanță au, de fapt, părerile celorlalți despre noi, mai ales ale celor din afara cercului apropiat.

Despre Via Transilvanica, promovată drept „drumul care unește”, Anca spune că unește în primul rând oameni — un bucureștean poate ajunge să cunoască pe cineva care rar a ieșit din satul lui, și să se privească unii pe alții cu mai multă răbdare decât în viața de zi cu zi.

Pentru cei tentați să pornească pe traseu, sfatul ei e simplu: nu e despre kilometri bifați pe zi, ci despre ce ai de câștigat pe drum. Iar planurile de viitor includ segmente din Camino de Santiago — sau, cine știe, trasee mai puțin cunoscute care așteaptă să fie descoperite.

Sursă: Zile și Nopți (zilesinopti.ro)