Moara lui Assan se duce pe apa sâmbetei, în tăcere

Dacă ai trecut vreodată pe strada Vaporul lui Assan, probabil ai simțit senzația ciudată că ai ieșit din București fără să te miști din loc. Vacarmul orașului parcă rămâne undeva în urmă, iar liniștea de acolo e ruptă doar de câte un localnic care trece grăbit sau de vreun taximetrist cu experiență, care știe toate cotloanele alea întortocheate. Strada seamănă mai degrabă cu o alee îngustă, unde lumea tot mai găsește loc de parcare pe trotuar, chiar lângă gardul găurit din spatele căruia se ghicește Moara lui Assan.

Și dacă te uiți mai atent printre gratiile gardului, priveliștea nu e deloc veselă. Cărămida stă dezgolită, tencuiala s-a scorojit de mult, iar betonul e crăpat de la un capăt la altul. Buruiana, în schimb, se simte de minune acolo — crește peste tot, înghite chiar și afișele puse cu zeci de ani în urmă, de parcă natura ar vrea să recupereze ce orașul n-a mai avut chef sau bani să salveze, deși vorbim de patrimoniu industrial.

E greu de crezut că în urmă cu un secol și jumătate, exact în locul ăsta bătea inima industrială a Bucureștiului. Acum nu mai iese abur, nu se mai aude niciun utilaj, n-au mai rămas decât niște ziduri ascunse după un gard de beton, într-un oraș care între timp s-a umplut de blocuri, mașini și șantiere fără de sfârșit. Când bate vântul, doar frunzele mai mișcă ceva pe-acolo, și nu poți să nu te întrebi cum arăta locul pe vremea când brutarii veneau să-și macine grânele și sute de oameni munceau zi de zi între aburi și zgomot de utilaje.

Povestea începe în 1853, când Gheorghe Assan și Ioan Martinovici au pus bazele morii, într-un București care tocmai intra în epoca modernă. Locul era considerat un simbol al progresului — vechile mori mișcate de apă sau de animale lăsau loc tehnologiei cu aburi, iar bucureștenii au fost atât de impresionați încât i-au dat tot felul de porecle: „Moara cu valțuri”, „Moara de foc” sau, cel mai cunoscut, „Vaporul lui Assan”. Și nu era o exagerare, pentru că pe atunci, o construcție de genul ăsta chiar arăta ca o corabie ciudată eșuată în mijlocul orașului.

Până în 1903, complexul devenise cu totul altceva față de mica moară de la început. S-au ridicat clădiri noi, iar cea mai impresionantă rămâne marele siloz de cereale, înalt de 41 de metri — una dintre cele mai mari construcții din Bucureștiul acelor vremuri. Înăuntru puteau fi depozitate cantități uriașe de grâne, echivalentul a aproximativ 700 de vagoane.

Moara și-a construit propria uzină electrică, iar după Primul Război Mondial a devenit „Fabricele Assan”, extinzându-și activitatea mult dincolo de măcinat: aici se produceau săpunuri, lacuri, vopsele, uleiuri vegetale și produse de panificație. În 1946, complexul avea 400 de angajați. Azi, în jurul acelorași ziduri mâzgălite, mai găsești doar gunoaie aruncate zilnic.

Declinul a început rapid, odată cu naționalizarea din 1948, când moara s-a transformat în fabrica de pâine „Grâul” și fabrica de ulei „13 Decembrie”. După anii ’90, lucrurile au luat-o definitiv la vale. Terenul de aproape cinci hectare a devenit ținta dezvoltatorilor imobiliari, iar după retrocedări a ajuns pe mâna unor firme private. Utilajele și mobilierul au dispărut discret, clădirile au fost lăsate de izbeliște, iar vandalismul și trecerea timpului au făcut restul. În 2008 a ars una dintre clădiri, în 2012 s-au prăbușit acoperișul și un perete de peste 200 de metri pătrați, iar în 2013 a mai căzut un zid, pe fondul furturilor de fier din structura de rezistență.

Din ceea ce a fost prima moară cu aburi din București au mai rămas doar niște urme de arhitectură greu de recunoscut — degradarea e avansată, iar unii pereți par să mai stea în picioare doar din inerție. Terenul din jur seamănă cu o mică savană urbană, plină de buruieni, lăstari, arbuști și plante cățărătoare care au acoperit aproape tot. Iedera a înghițit zidurile, iar pe deasupra a mai apărut și ambrozia, ca un ultim detaliu care spune totul despre starea locului.

Terenul este supravegheat video, iar accesul persoanelor neautorizate e strict interzis, fiind vorba de proprietate privată. Așa că, deocamdată, bucureștenii mai pot admira Moara lui Assan doar de după gard — printre bucăți de fier-beton, frunze și crengi — acolo unde obiectivul unui aparat foto mai poate surprinde ce a mai rămas dintr-o bucată importantă de istorie industrială a orașului.

Sursă: B365 (b365.ro)