⏱ 2 min de citit
E greu să scrii despre Mircea Lucescu la trecut. Pentru că omul ăsta a fost mult mai mult decât un antrenor — a fost o instituție, un simbol, dovada vie că poți să iubești fotbalul și țara asta cu adevărat, nu doar cu gura.
Il Luce ne-a părăsit pe 7 aprilie, la 80 de ani, după complicații cardiace. Fusese internat de câteva săptămâni la Spitalul Universitar din București, după ce leșinase la antrenament. Demisionase de la echipa națională pe 2 aprilie, probabil simțind că timpul îi era numărat.
Și ce timp a fost! 35 de trofee ca antrenor — cel mai titrat din istoria fotbalului românesc. Șahtior Donețk, Galatasaray, Inter, Beșiktaș, Rapid, Dinamo — peste tot a lăsat urmă. Dar mai presus de trofee, a lăsat oameni. Jucători pe care i-a transformat din talente crude în legende. Echipe pe care le-a ridicat din cenușă.
Într-o lume în care toată lumea aleargă după rezultate rapide, Mircea Lucescu a ales mereu să construiască. Să modeleze caractere. Să aibă răbdare. “Fotbalul mi-a dat totul, dar eu i-am dat viața mea” — spunea el. Și chiar așa a fost.
Acum Gheorghe Hagi preia echipa națională, cu misiunea imposibilă de a umple golul lăsat de Maestre. Dar moștenirea lui Lucescu nu se măsoară în mandate — se măsoară în generații întregi care au învățat de la el ce înseamnă devotament, disciplină și dragoste pentru ceea ce faci.
Drum lin printre stele, Maestre. Ai fost și vei rămâne unul dintre cei mai mari. București te va purta mereu în suflet.
