Lazăr: liceul ridicat cu tinichigii leneși și petrari încăpățânați

Dacă ai mers vreodată pe bulevardul Elisabeta, pe lângă Cișmigiu, probabil ai trecut și pe lângă clădirea impunătoare a Liceului „Gheorghe Lazăr” fără să bănuiești prin ce odisee a trecut ridicarea ei. Povestea începe în toamna anului 1890, când liceul era inaugurat pe un bulevard proaspăt tăiat după model parizian, într-o perioadă în care regele Carol I și primarul Pache Protopopescu transformau Bucureștiul într-un șantier al modernității. Practic, „Lazăr” e al doilea cel mai vechi liceu din Capitală, după „Sfântul Sava”, care datează din 1694.

Clădirea a fost proiectată de arhitectul Filip George Muntureanu, un bucureștean cu studii la Ecole des Beaux-Arts din Paris, care s-a întors acasă cu un stil eclectic și o pasiune pentru decorația interioarelor. Detalii cu totul noi despre construcție vin dintr-un volum recent al istoricului de artă Cezara Mucenic, „Întâmplări neîntâmplătoare pe Bulevardul Elisabeta sec. XIX-XX” (Editura Vremea, 2024), care a scotocit prin arhive și a scos la iveală un adevărat roman al șantierului.

Piatra de temelie a fost pusă pe 20 mai 1890, cu slujbă religioasă, cor și fastul specific epocii — inclusiv bani puși sub piatră „pentru noroc”, conform tradiției. Costul total al construcției s-a ridicat la 518.220,40 lei, iar festivitatea de inaugurare, cu tot cu tratație (zece sticle de șampanie și cinci kilograme de pișcoturi pentru elevi), a mai adăugat aproape 948 de lei. Clădirea a fost gata în decembrie 1891, dar inaugurarea solemnă a avut loc pe 8 noiembrie 1891, de sărbătoarea Sfinților Mihail și Gavriil.

Ce nu știe multă lume e că arhitectul Muntureanu a avut parte de un adevărat calvar birocratic și logistic. A cerut, a primit și apoi a concediat un diriginte de șantier venit tocmai de la Viena, pentru că omul lipsea de la lucru sau întârzia constant. A angajat apoi doi desenatori-conductori ca să țină lucrurile sub control. Corespondența lui cu ministerul e plină de nemulțumiri: un tinichigiu care „neglijează cu desăvârșire lucrările”, un petrar care a montat ușa de piatră de la intrare fără să respecte planurile și a lăsat-o „abandonată” timp de două zile, ba chiar și un turnător de fier comandat special pentru felinarul de la intrare.

Curtea interioară, ca să fie nivelată, a fost lucrată în stil cât se poate de artizanal: un țăran cu o pereche de boi și un cilindru de tuci, contra sumei de 24 de lei — asta la 8 octombrie 1890. Zidăria era gata în iunie același an, moment în care, după obiceiul vremii, muncitorilor li s-au oferit daruri — pantaloni pentru dulgheri și zidari, basmale pentru salahori, testemeluri și stambă pentru femei — totul în valoare de aproape 926 de lei.

Rezultatul tuturor acestor bătălii mărunte a fost o clădire impresionantă pentru vremea ei: patru fațade distincte, un amfiteatru pentru fizică și chimie, muzeu de științe naturale, bibliotecă, sală de muzică și, marea mândrie a proiectului, cea mai modernă sală de gimnastică din Bucureștiul acelor ani, atât ca spațiu, cât și ca aparatură. Chiar și directorul avea locuința lui, cu intrare separată, așa cum era regula epocii pentru instituțiile de acest fel.

Arhitectul a vrut și el o mică recunoaștere pentru munca depusă — a cerut, printr-o adresă oficială din noiembrie 1890, dreptul de a-și pune numele pe un colț al fațadei, așa cum se obișnuia și în alte țări. Lucrările de construcție propriu-zise au fost executate de antreprenorul Dobre Nicolau, unul dintre cei mai apreciați constructori ai Bucureștiului de atunci, iar canalizarea și instalațiile de apă și gaz au venit de la firme specializate ale vremii, printre care Harmand Marcus, cu magazin pe strada Academiei.

Liceul a trecut și el prin vremuri grele. După instaurarea comunismului, i s-a luat numele și a devenit „Școala medie Nr. 22”, iar în 1949 arhiva, tablourile foștilor directori și documentele au fost mutate la fostul liceu „Spiru Haret”, pentru a face loc unei școli de fete. Abia în 1955, ministerul a decis revenirea la vechiul nume — de atunci, pe 18 ianuarie se sărbătorește ziua patronului liceului, Gheorghe Lazăr.

Printre absolvenții liceului se numără nume mari din cultura română: scriitorii George Călinescu, Tudor Vianu și Ion Barbu, arhitecții Petre Antonescu și Emil Prager, muzicianul Dinu Lipatti, actorii Constantin Tănase și Liviu Ciulei, istoricii Mircea Djuvara și Constantin Giurescu. Unul dintre foștii elevi, Grigore Băjenaru, își amintea în memoriile sale liceul „zugrăvit alb, cu un brâu de cărămidă aparentă, vopsită în albastru ca cerul” — culoarea de care „lăzăriștii” erau mândri, „blazonul nostru de noblețe școlară”.

În 1990, elevii liceului au fost printre cei care au scris istorie chiar în stradă — unii dintre ei au fost prezenți la kilometrul 0 al democrației și au coordonat chiar un mic ziar de succes, „Piața Universității”, apărut în șase numere. Asociația Elevilor Liberi de la „Gheorghe Lazăr” a trimis atunci și propuneri concrete Ministerului Învățământului, multe dintre ele regăsindu-se în reforma educației de după 1990: depolitizarea școlii, introducerea informaticii, a literaturii universale și a cursurilor opționale de istorie a artei și a religiilor.

Așa că, data viitoare când treci pe lângă Cișmigiu și zărești turnulețul cu ceas al liceului, ai putea să te gândești puțin la tinichigiul leneș, la petrarul care a lăsat ușa neterminată și la țăranul cu boii care a nivelat curtea — toți, la un loc, au construit una dintre cele mai prestigioase școli ale Bucureștiului.

Sursă: B365 (b365.ro)