⏱ 3 min de citit
Dacă ai trecut vreodată pe Strada Icoanei și ai simțit o adiere ciudată pe lângă zidurile Școlii Centrale, nu e doar imaginația ta obosită de trafic. Clădirea asta are o poveste veche de peste 170 de ani și, pe lângă prestigiul academic, cară după ea și câteva legende bune de spus la un pahar de vin, seara.
Totul a pornit în 1851, când domnitorul Barbu Știrbey a pus bazele instituției printr-un edict, sub numele de „Pensionat Domnesc de Demoazele”. Ideea era simplă și destul de nobilă pentru vremea aia: educație gratuită și de calitate pentru fiicele demnitarilor care se remarcaseră în slujba statului. Școala s-a deschis oficial pe 20 noiembrie 1852 și, înainte să ajungă acasă pe Icoanei, a rătăcit prin mai multe clădiri celebre ale Bucureștiului vechi — Casa lui Manuc, Casa Turnescu, chiar și un palat al familiei Ghica.
Abia în 1890, marele arhitect Ion Mincu a ridicat clădirea pe care o știm azi, cea de pe Strada Icoanei. Elevele de atunci aveau un program sever, cu lecții de limbi străine, științe, arte și economie, și purtau uniforme diferite în funcție de vârstă — cam ca un internat britanic, dar cu de-ale noastre.
De-a lungul timpului, clădirea a trecut prin toate etapele istoriei românești, cu bune și cu rele. În Primul Război Mondial, între 1916 și 1918, a fost transformată pe rând în spital și apoi în sediu de poștă. După 1948, a venit partea mai puțin veselă — regimul comunist a băgat cenzura și modelul sovietic de educație, iar școala și-a schimbat numele de mai multe ori. Abia după 1990 a redevenit, oficial, Școala Centrală.
Și aici intervine partea cu fiori. Coridoarele lungi și întunecate, subsolurile vechi, beciurile pe care nimeni nu prea vrea să le exploreze noaptea — toate astea au alimentat, generație după generație, povești despre zgomote inexplicabile și prezențe misterioase, atât în clădire, cât și în curtea interioară.
Cea mai cunoscută legendă vorbește despre fantoma unei foste eleve a pensionatului, care ar bântui și acum coridoarele școlii. Nimeni nu știe exact cine a fost sau de ce ar fi rămas „pe fir”, dar povestea circulă de ani buni printre generațiile de elevi care au trecut pe acolo, transmisă mai mult din gură în gură decât din arhive oficiale.
Dincolo de miturile urbane, Școala Centrală rămâne unul dintre cele mai frumoase și încărcate de istorie colțuri ale Bucureștiului vechi — genul de clădire pe lângă care meriți să treci măcar o dată încet, să te uiți bine la fațadă și să te întrebi câte povești mai ascund, de fapt, zidurile ei.
Sursă: B365 (b365.ro)