⏱ 3 min de citit
Hai să vorbim despre Elveția, că poate învățăm ceva util și pentru București. Elvețienii ăștia, care oricum au trenuri de te apucă plânsul când te gândești la Gara de Nord, acum taie efectiv din bugetul de autostrăzi ca să bage și mai mulți bani în căi ferate. Nu e o decizie luată peste noapte sau din panică – e continuarea unei strategii care merge de 175 de ani.
Povestea e simplă: în loc să facă autostrăzi noi sau să lărgească cele existente, elvețienii preferă să investească în tuneluri feroviare de zeci de kilometri și în trenuri care merg ca ceasul. Nu e vorba de vreun val ecologist de moment, ci de o filozofie de transport care a prins rădăcini încă din secolul al XIX-lea, când au început să înțeleagă că trenurile sunt viitorul într-o țară plină de munți.
Ceea ce impresionează la ei e planificarea pe termen lung. Când noi ne bucurăm că am asfaltat o stradă din cartier, elvețienii își fac planuri pentru următorii 20-30 de ani. Au început cu “linia plăcintelor” – așa i-au zis la început unor trasee feroviare care legau orașele – și au ajuns la tuneluri spectaculoase care traversează Alpii.
Sistemul elvețian e gândit astfel încât trenul să fie mai rapid și mai convenabil decât mașina personală pentru majoritatea traseelor. Stațiile sunt integrate în centrul orașelor, frecvența e mare, iar întârzierile sunt măsurate în secunde, nu în ore cum suntem noi obișnuiți. Practic, au făcut trenul atât de atractiv încât lumea alege singură să lase mașina acasă.
Bineînțeles, Elveția are avantaje pe care noi nu le avem – e mică, bogată și foarte organizată. Dar principiul rămâne valabil: când investești consistent în transport public de calitate, oamenii îl folosesc. Când îl lași să se degradeze și pui bani doar în drumuri pentru mașini, ajungi cu trafic infernal și poluare.
Pentru București, lecția ar fi clară dacă cineva ar vrea să o asculte: metrou, tramvaie moderne, trenuri de suburbie care funcționează – astea ar trebui să fie prioritatea, nu încă un pasaj sau o bandă în plus pe șosea. Dar na, asta ar însemna să ne gândim la 2045, nu doar la alegerile următoare.
