Diana Boariu, poezia sinceră care nu are nevoie de dicționar

Sunt povești care nu au nevoie de un cartier anume din București ca să te prindă, ci doar de o lampă cu lumină caldă, o lumânare și un carnețel. Așa arată, cel puțin, universul în care scrie Diana Boariu, autoarea volumului de poezie “Scriu doar noaptea” — o carte care a pornit ca terapie personală și a ajuns, între timp, la al doilea tiraj.

Diana are 30 de ani și, așa cum povestește chiar ea, nu bifează niciuna dintre căsuțele pe care societatea le pune de obicei în dreptul unei femei la vârsta asta. Nu are căsnicie, nu are copii — are, în schimb, un motan și un volum de versuri. Vine dintr-o familie legată de uniformă și datorie civică, dar de mică a știut că drumul ei trece prin artă, nu prin poliție.

A ales Liceul de Arte, deși tatăl ei o avertiza, cum fac mulți părinți îngrijorați, că “artiștii mor de foame”. Diana recunoaște, cu umor amar, că privind cum funcționează lucrurile la noi, tatăl ei nu greșea chiar atât de mult — România nu prea are reputația de a răsfăța artiștii. Dar nu regretă alegerea nicio clipă.

De la fotografie a ajuns la scris aproape pe nesimțite. Mereu a fost genul care preferă o carte și liniștea serii în locul ieșitului în oraș, lucru pentru care a încasat destule etichete — de la “snoabă” la “deprimată”. Ea zice simplu că s-a simțit mereu ca un suflet bătrân și că asta nu a deranjat-o niciodată.

Poeziile ei se nasc din lucruri mărunte pe lângă care trecem zilnic fără să le băgăm în seamă: un afiș văzut în drum spre casă, o lumânare primită de la cineva drag, mirosul de compot fierbinte făcut de mamă în serile de iarnă. Fiecare poem are o poveste personală în spate, dar Diana nu își dorește ca cititorul să o cunoască neapărat — fiecare e liber să găsească propriul sens în versuri.

Până acum, aproximativ 80 de oameni i-au citit poeziile, iar mulți s-au regăsit în ele, deși vin din contexte complet diferite. Diana spune răspicat că nu crede în literatura care vrea să impresioneze prin cuvinte complicate — mai ales într-o țară unde analfabetismul funcțional e o problemă reală. Nu își dorește cititori cu dicționarul lângă ei, ci oameni care să simtă sinceritatea din spatele versurilor și, poate, să găsească curajul de a fi mai sinceri cu ei înșiși.

Până la urmă, tot ce speră e ca fiecare dintre noi să-și găsească, la un moment dat, propriul birou, propria lampă și propria lumânare.

Sursă: feeder.ro