De la cârciumă la Bellu: viața lui Panait Istrati

Dacă te-ai plimbat vreodată printre aleile Cimitirului Bellu și te-ai oprit la vreun mormânt cu poveste, poate n-ai știut că unul dintre cele mai zbuciumate destine literare ale României se odihnește chiar acolo. Vorbim despre Panait Istrati, un scriitor care a trecut prin mai multe vieți într-una singură, de la ucenic la cârciumă până la prieten cu unul dintre cei mai mari autori greci ai secolului XX.

Povestea lui n-a început deloc sub semne bune. Născut la Brăila, „din flori”, cum se spunea pe atunci, Istrati a purtat toată viața greutatea unei origini pe cât de complicate, pe atât de greu de explicat vecinilor. Mama lui, Joița Istrate, era spălătoreasă, iar tatăl, un contrabandist grec din Cefalonia pe nume Gheorgios Valsamis, nu a fost niciodată cu adevărat parte din viața lui. Cu un asemenea start, nu e de mirare că micul Panait a avut o copilărie mai degrabă aspră.

Școala nu i-a priit tocmai bine — a reușit să termine doar șase clase la școala din Baldovinești, și nici pe alea nu le-a luat din prima, fiind nevoit să repete de două ori. Așa că, în loc de bănci și caiete, tânărul Istrati s-a apucat de muncă: ucenic la cârciumă, apoi brutar, apoi vânzător ambulant prin piețe și străzi. Genul de CV care azi ar suna a poveste motivațională pe LinkedIn, dar care pe atunci însemna pur și simplu supraviețuire.

Adevărata aventură a venit când s-a angajat cărbunar pe vapoarele Serviciului Maritim Român. De aici i s-au deschis, brusc, orizonturi la care copilul din Baldovinești nici nu îndrăznea să viseze: Alexandria, Constantinopol, Paris. În tot acest timp, Istrati a devorat orice carte îi ieșea în cale, iar din cititul obsesiv s-a născut nevoia de a scrie el însuși. Debutul public a venit în 1906, prin niște articole cu tentă muncitorească, moment care i-a consolidat și apropierea de ideile socialiste ale vremii.

Viața lui a continuat să fie, ei bine, dramatică. În 1921, ajuns la Nisa, singur și bolnav, măcinat de o depresie profundă, a încercat să-și pună capăt zilelor. A fost salvat în ultima clipă, ceea ce, privind în urmă, e un noroc uriaș pentru literatura română.

Șase ani mai târziu, în 1927, a plecat în Rusia și Ucraina, o călătorie importantă și pentru că atunci l-a cunoscut pe scriitorul grec Nikos Kazantzakis — cel care avea să-l transforme, mai târziu, într-un personaj din celebrul roman „Zorba Grecul”. Genul de întâlnire care sună a legendă, dar chiar s-a întâmplat.

Fascinat în continuare de idealurile de stânga, Istrati s-a întors în Rusia doi ani mai târziu. Numai că de data asta, contactul direct cu realitatea sovietică i-a spulberat iluziile complet. A văzut sărăcia reală a oamenilor și abuzurile autorităților, iar dezamăgirea a fost atât de puternică încât a rupt definitiv legătura cu utopia de stânga la care crezuse cândva.

Spre finalul vieții, surprinzător pentru mulți, s-a apropiat de cealaltă extremă politică a epocii, fascismul, ceea ce i-a atras critici dure și l-a izolat destul de mult din viața publică.

Din 1933 s-a tratat intens de tuberculoză la Nisa, iar apoi a decis să se întoarcă definitiv la București, orașul unde avea să se stingă și unde astăzi îl găsim, tăcut, printre monumentele Cimitirului Bellu — un loc care, dacă stai să te gândești, adună mai multă istorie românească decât multe manuale școlare.

Sursă: B365 (b365.ro)