De ce dăm ceasul înapoi: povestea unui poștaș îndrăgostit de gâze

Hai să vă reamintesc, că tot e sezonul în care ne pierdem cu firea printre ceasuri și telefoane deștepte: în weekendul acesta trecem la ora de iarnă. Mai exact, în noaptea de sâmbătă spre duminică, 24 spre 25 octombrie, ora 4.00 dimineața devine ora 3.00. Dăm ceasul înapoi cu o oră, câștigăm 60 de minute de somn și, cadou bonus, ziua de 25 octombrie va avea oficial 25 de ore, cea mai lungă din an. Spre deosebire de chinul din martie 2027, când o să ne fure o oră de somn, acum măcar ieșim în câștig.

Dar cine a avut ideea asta, de fapt? Pentru că, da, cineva trebuie să fi stat într-o seară și să fi zis „băi, ar fi bine să mai am puțină lumină după muncă”. Și chiar așa s-a și întâmplat.

Prin 1784, Benjamin Franklin a scris despre asta, dar mai mult ca o glumă, un eseu satiric prin care răspundea parizienilor care voiau să se trezească odată cu soarele ca să economisească la lumânări. Nu era o propunere serioasă.

Serios a vorbit abia peste o sută de ani un anume George Hudson, funcționar la Poșta din Wellington, Noua Zeelandă, și entomolog pasionat în timpul liber. Omul voia, pur și simplu, mai multă lumină naturală seara, ca să poată ieși după program și să prindă insecte pentru colecția lui. În 1895 a scris o propunere oficială și a prezentat-o Societății Filosofice din Wellington, document care a rămas în istorie drept prima fundamentare modernă a orei de vară.

Hudson era, de fapt, mult mai radical decât sistemul de azi: voia ca ceasurile să fie mutate cu două ore înainte în octombrie și cu două ore înapoi în martie (atenție, Noua Zeelandă e în emisfera sudică, deci anotimpurile sunt inversate față de noi). Ideea a fost primită inițial cu zâmbete ironice și considerată absurdă, dar Hudson nu s-a lăsat și a mai publicat un articol, în 1898, și mai detaliat, ca să-și apere cauza. Motivația lui era, recunoaște-se, pur personală — voia mai mult timp pentru hobby-ul lui cu gâzele — dar argumentele au rămas valabile și astăzi.

Povestea continuă în 1907, cu un constructor britanic pe nume William Willett, care a făcut lobby intens pentru ideea asta după ce, într-o plimbare matinală călare, a observat că londonezii încă dormeau deși soarele era deja sus pe cer. A tipărit pe banii lui broșura „The Waste of Daylight” (Risipa luminii de zi) și a propus un sistem mai complicat: ceasul dat înainte cu 80 de minute, în pași de câte 20 de minute, în patru duminici consecutive din aprilie, urmând ca în septembrie schema să fie inversată.

Willett și-a băgat o grămadă de bani și influență în chestia asta și, un an mai târziu, a reușit chiar să aducă proiectul în Parlamentul britanic. Fermierii s-au opus, legea a picat, dar omul nu s-a lăsat și a continuat să susțină ideea ani la rând. Ironia sorții: a murit în 1915, cu un an înainte ca Germania, și apoi Marea Britanie, să adopte oficial ora de vară, exact ideea pentru care luptase.

Iar la noi, în România, povestea are câteva episoade interesante. Am adoptat prima dată ora de vară în 1932, cu schimbarea în prima duminică din aprilie, revenirea în prima duminică din octombrie. Apoi, între 1943 și 1978, am renunțat la sistem, suspendat din cauza celui de-Al Doilea Război Mondial. Ora de vară a revenit în 1979, sub Ceaușescu, în contextul crizei energetice globale, cu scopul declarat de a reduce consumul de curent pentru iluminat.

Din 1997 ne-am sincronizat cu Uniunea Europeană și respectăm regula pe care o știm cu toții: trecem la ora de vară în ultima duminică din martie și revenim la ora de iarnă, care e de fapt ora standard, în ultima duminică din octombrie. La nivel european se discută de ani buni despre renunțarea la acest sistem, dar cum statele membre nu se pun de acord ce oră rămâne definitivă, tot o să ne jucăm cu ceasurile și cu bioritmul de două ori pe an.

Așa că weekendul acesta, nu uitați: dați ceasurile înapoi, bucurați-vă de ora în plus de somn și, dacă vreți să-i mulțumiți cuiva, gândiți-vă la un poștaș neozeelandez care voia doar mai mult timp să alerge după fluturi.

Sursă: B365 (b365.ro)