⏱ 3 min de citit
Georgeta Dumitrache e vatman la STB de exact zece ani, dar nimeni nu o strigă pe numele ăsta. Pentru toți colegii și pentru călătorii care o recunosc, ea e Clopoțica. Porecla i-a rămas de la examenul de absolvire a școlii de vatmani, când claxona des ca să fie sigură că toată lumea o vede și aude. “Clopotul e a doua frână, mi-a spus instructorul, iar eu am ținut minte”, spune ea acum, zâmbind.
E mică de statură, dar are o energie care umple cabina tramvaiului și un suflet mare cât primăvara. Are doi copii majori, reușiți, și un soț care o susține necondiționat. Deși e absolventă de Marketing, a ales alt drum în viață. “Am ajuns aici numai datorită soțului meu, care m-a încurajat”, recunoaște simplu. A preferat oamenii în loc de cifre și cabina tramvaiului în loc de birou.
A început pe linia 35, la bordul unui Tatra, iar acum conduce un tramvai Imperio pe linia 25. Trecerea la tramvaiele noi a venit cu emoții: “Mi-a fost frică. Imperio are 36 de metri, e o responsabilitate mai mare. Dar dacă aș lua-o de la capăt, tot vatman m-aș face. Iubesc profesia asta.” În zece ani de meserie, nu a primit nicio reclamație.
Acum câteva zile, când a nins, a văzut un husky mergând pe linia de tramvai, în zona stației. A oprit, iar câinele s-a urcat și s-a așezat direct pe scaun. “Mi s-a rupt sufletul când mi-am dat seama că s-a pierdut. Avea ochii albaștri și stătea nemișcat.” A sunat imediat acasă, iar fiul ei a dus câinele la veterinar. Era cipat. Stăpâna lui a venit rapid să-l ia și voia să ofere o recompensă. “Nu pentru bani am făcut acest gest. Am plâns când am realizat că acel cățel era pierdut. Fugise tocmai din Domnești și a urcat în tramvai la Preciziei.”
Cele mai frumoase momente din meseria ei sunt legate de copii. “Sunt fascinați cei mici de tramvaie. O mamă și o fetiță au așteptat tramvaiul meu la capăt de linie pentru că pustoaica voia să meargă doar cu mine. Alți copii mă roagă să stea o clipă în scaunul de vatman.”
Și cele mai stresante? “Mașinile care taie fața tramvaiului. Tramvaiul nu e autoturism, se oprește greu, uneori are nevoie de 20 de metri pentru a frâna. Trebuie să anticipez fiecare mișcare. Și atunci, clopoțesc, să-mi fac simțită prezența.”
La manșa fiecărui tramvai din București este un om cu o poveste. Pe linia 25 e Clopoțica – o femeie care conduce cu responsabilitate și suflet 54 de tone prin oraș.
