Cetatea ascunsă din Piața Lahovari, bijuteria funcționarilor interbelici

Dacă ai trecut vreodată prin Piața Lahovari fără să arunci un ochi în spatele clădirilor de pe frontul principal, ai ratat una dintre cele mai interesante povești urbanistice ale Bucureștiului interbelic. La numărul 1A se ascunde Palatul Funcționarilor Regiei Monopolurilor Statului, cunoscut și ca Blocul CAM, un fel de cetate urbană ridicată între 1926 și 1929, pe vremea când orașul își căuta identitatea arhitecturală.

Povestea lui pornește dintr-o dispută ideologică specifică acelor vremuri. Inginerul Andrei G. Ioachimescu era un fan convins al locuinței individuale, în timp ce igieniștii și moraliștii epocii băteau toba pentru „casele mici”. Numai că, după Primul Război Mondial, realitatea economică a dat peste cap toate principiile frumoase: terenurile s-au scumpit, materialele de construcție la fel, iar ideea de a îngrămădi mai multe familii într-o singură clădire a devenit brusc mult mai atrăgătoare.

Statie Ciortan, arhitectul-șef al Ministerului de Finanțe, vorbea deschis despre necesitatea de a grupa eficient locuințele, iar arhitectul I. D. Enescu vedea în blocurile colective nu doar o soluție economică, ci chiar o necesitate socială și tehnică pentru orașul în plină expansiune. Omul care a împins proiectul mai departe, însă, a fost Vintilă Brătianu — ministru de Finanțe și fost primar al Capitalei, deci cineva care știa exact ce înseamnă să administrezi un oraș cu pretenții.

Proiectul a ajuns pe masa arhitectului Lucian Teodosiu, care lucra în acea perioadă la serviciul tehnic al Ministerului de Finanțe, iar partea de rezistență a fost gândită de inginerul Mihail Hangan. Șantierul a pornit în 1926, pe un teren ascuns în spatele clădirilor din piață, cu bani din bugetul statului și împrumuturi de la Casa de Depuneri, Consemnațiuni și Economie — practic, un fel de combinație interbelică între fonduri publice și credit bancar.

Până în vara lui 1929, construcția ajunsese la faza de finisaje. S-au organizat licitații pentru șapte macarale și pentru nu mai puțin de 180.000 de kilograme de păcură, necesară pentru sistemul de încălzire centrală — un detaliu care spune multe despre cât de modern era proiectul pentru vremea lui.

Arhitectural, clădirea e un exemplu clasic de stil neoromânesc, curentul la modă pentru construcțiile publice din România acelor ani. Ansamblul e organizat în careu, în jurul unei curți interioare, exact ca o mică fortăreață urbană, cu o fațadă principală care are un corp central retras, flancat de două aripi, și dominat de un turn înalt cu acoperiș piramidal — genul de detaliu care te face să te oprești din mers.

Un element surprinzător pentru acea vreme este curtea de serviciu, coborâtă sub nivelul curții principale, unde se aflau garajele cu porți din lemn și feronerie din fier forjat — un soi de parcare subterană avant la lettre. La finalizare, blocul avea încălzire centrală, ascensoare pe toate cele șapte scări principale și 85 de apartamente gândite special pentru funcționarii publici ai vremii.

Clădirea și-a continuat existența ca bloc de locuințe și în perioada comunistă, trecând peste decenii și regimuri fără să-și piardă funcția inițială. În 1993, o expertiză tehnică a încadrat imobilul în clasa a II-a de risc seismic U2, o clasificare care arată că, deși a îmbătrânit frumos, clădirea rămâne una dintre acele structuri bucureștene cu poveste bogată, dar și cu vulnerabilități tipice patrimoniului interbelic.

Sursă: B365 (b365.ro)