Bucureștiul meu contra Bucureștiul ei, cu o fetiță de cinci ani la mijloc

Sunt genul de bucureștean care s-a născut aici, a crescut aici, s-a îndrăgostit și s-a despărțit aici, și-a pierdut și și-a găsit oameni tot aici. Practic, tot ce știu despre viață am învățat pe străzile astea. De-asta mi-e și greu să recunosc că, în ultima vreme, orașul ăsta mă cam calcă pe nervi — ca atunci când te enervezi pe cineva din familie pe care-l iubești de mori, dar căruia îi știi și cusururile pe de rost.

Nu a fost un moment de trezire bruscă, cu revelație și tot tacâmul. A fost mai degrabă o acumulare lentă: o tuse care a ținut ani întregi, un ambuteiaj peste altul, borduri puse peste borduri, pavele schimbate quasi-anual sau aruncate prin curtea blocului, copaci tăiați unul după altul, un petic de verde transformat peste noapte în beton și gard cu o hârtie administrativă pe care n-o citește nimeni.

Și senzația, tot mai clară, că orașul ăsta nu mai are chef de oameni — vrea mașini, blocuri, „dezvoltări imobiliare”, bani publici care dispar cine știe pe unde. Omul rămâne cumva la coadă, dacă mai rămâne loc pentru el.

Sigur, există și varianta în care nu orașul s-a înrăutățit, ci eu m-am obosit. Se zice că vine cu vârsta: la douăzeci și ceva de ani înjurai traficul și gata, acum stai în el și te gândești că respiri toată chestia asta, că are ceva cancerigen în ea. Înainte dădeai muzica mai tare quando era gălăgie; acum visezi la liniște, la greierii din curtea blocului, la un drum până la magazin care să nu fie o negociere între tine, câteva sute de mașini și un șofer care crede că semnalizatul e pentru fraieri.

Apoi apare ea — fiica mea, cinci ani. Acolo unde eu văd poluare, ea vede un tramvai-omidă. Eu văd o intersecție imposibilă, ea vede o aventură. Eu văd un parc care a mai pierdut niște copaci, ea găsește o floare care crește printre pavele. Eu văd o clădire abandonată, ea mă întreabă dacă locuiește vreo fantomă acolo. Poate că am devenit prea mare ca să mai văd orașul așa cum îl vede ea.

Am întrebat-o odată dacă s-ar muta cu mine în alt oraș, mai liniștit, cu mai mult verde. S-a uitat la mine ca și cum îi propusesem o vacanță pe Lună. Nu vrea. Îi place Bucureștiul. Și atunci am realizat: Bucureștiul ei nu e Bucureștiul meu.

Al meu are facturi, taxe, trafic, poluare, sesizări care nu duc nicăieri, șantiere fără sfârșit și oameni care claxonează cu o secundă înainte să se facă verde semaforul. Al ei are tramvaie-omidă, parcuri cu colibe din crengi rupte de furtună, înghețată de mango și fistic, magazine cu jucării, drumurile pe care le-am făcut împreună, locul unde a învățat să meargă. Poate că, până la urmă, singurul București care contează cu adevărat e cel de la cinci ani.

Un oraș, la urma urmei, nu e ce scrie în hârtiile primăriei sau în planurile de dezvoltare imobiliară. E ce rămâne în capul oamenilor, în copilăria lor, în poveștile spuse peste treizeci de ani. E strada de care cineva își amintește și spune „aici mergeam cu tata”.

Dacă Bucureștiul meu mă doare din ce în ce mai des, Bucureștiul ei abia se naște. Și asta mă încurcă, recunosc. Pentru că, deși mă gândesc tot mai des să plec, cred că de fapt nu vreau. Vreau doar să pot rămâne. Vreau ca orașul ăsta să redevină un loc în care să-mi doresc să stau, nu unul din care simt că sunt împins afară.

De-asta rubrica asta se numește „Bucureștiul împotriva mea” — nu pentru că vreau să-l urăsc, ci pentru că uneori simt că trebuie să mă lupt cu el ca să continui să-l iubesc. Va fi despre copacii care dispar și betonul care apare, despre corupția pe care o vezi la colțul străzii, nu doar la televizor, dar și despre diminețile în care lumina cade frumos peste copacul din fața blocului, despre parcurile pe care o mână de oameni încearcă să le salveze, despre un om care ajută fără să filmeze pentru social media, despre o cafenea unde cineva încă știe să spună „bună dimineața”.

Pentru moment, sunt un om născut într-un oraș pe care-l iubește și care, uneori, simte că orașul ăla îl îmbolnăvește puțin. Sunt și tatăl unei fetițe de cinci ani care iubește exact același oraș, dar altfel. Între noi doi există Bucureștiul — eu văd tot ce s-a stricat, ea vede tot ce abia începe. Poate adevărul e undeva la mijloc. Sau poate nici acolo nu e. Dar în fiecare lună o să încerc să mă uit mai atent — la oraș, la mine, la ea — și la tot ce ne mai ține împreună aici.

Sursă: Zile și Nopți (zilesinopti.ro)