Afacerea Tramvaielor: scandalul care a dărâmat guverne la 1910

Dacă crezi că certurile pe transportul public bucureștean sunt o invenție modernă, cu dezbateri aprinse pe STB și reorganizări care nu se mai termină, stai liniștit — bucureștenii se ceartă pe tramvaie de peste o sută de ani. Și nu la modul metaforic: la început de secol XX, o dispută pe liniile de tramvai a reușit să dărâme nu unul, ci două guverne. Da, ai citit bine.

Povestea se numește, cu tot dramatismul cuvenit, „Afacerea Tramvaielor” și s-a întins între 1909 și 1911. În centrul scandalului se afla Societatea de Transport București, o firmă privată cu capital majoritar belgian, care avea concesiunea pentru electrificarea și exploatarea liniilor de tramvai din Capitală. Suna a problemă tehnică, dar s-a transformat într-un adevărat cutremur politic.

Totul a pornit de la primarul liberal al vremii, Vintilă Brătianu, care a vrut să reformeze contractul de concesiune ca să apere interesele orașului și ale statului. Omul a acuzat compania belgiană de nereguli financiare, tarife abuzive și nerespectarea promisiunilor de modernizare a rețelei — cam aceleași tipuri de plângeri pe care le auzi și azi la o stație de tramvai întârziată, doar că pe atunci miza era mult mai mare.

Ce a urmat a fost o busculadă politică între Partidul Național Liberal și Partidul Conservator. Opoziția conservatoare, sprijinită de o parte din presă și de cercuri financiare străine, a acuzat guvernul liberal de naționalism economic exagerat și de faptul că ar descuraja investițiile străine, insinuând că în spate ar fi interesele băncilor românești. Un fel de „cine pe cine” tipic românesc, doar cu monoclu și joben.

Până în 1910, scandalul ajunsese la cote maxime: dezbateri parlamentare pe muchie de cuțit, mitinguri de stradă și un blocaj juridic greu de descâlcit. Efectul? Două administrații au căzut pe rând — mai întâi cea liberală, apoi cea conservatoare. Practic, tramvaiul a dat jos guverne mai eficient decât orice moțiune de cenzură modernă.

Vintilă Brătianu înființase în aprilie 1909, prin lege, Societatea Comunală de Tramvaie București, cu gândul de a aduce transportul sub control românesc. Numai că rezilierea contractelor cu vechii concesionari belgieni a stârnit presiuni uriașe, iar conservatorii — susținuți de investitori străini și chiar de regele Carol I — au transformat disputa într-o criză de încredere la nivel național.

Pe fondul rotativei guvernamentale de atunci (sistemul prin care liberalii și conservatorii își cedau rând pe rând puterea), cabinetul liberal condus de I. C. Brătianu a demisionat în decembrie 1910, lăsând conducerea țării în mâinile conservatorilor lui P. P. Carp.

Aici a venit și partea cu adevărat spectaculoasă: noul guvern conservator a contestat legalitatea statutului Societății de Transport București, aprobat anterior de liberali, și a încercat să îi suspende activitatea. Acționarii români nu au stat cu mâinile în sân și au dat în judecată atât Primăria Capitalei, cât și guvernul.

Tribunalul Ilfov și Curtea de Apel le-au dat câștig de cauză, dar guvernul a refuzat pur și simplu să respecte decizia, susținând că instanțele nu au dreptul să cenzureze actele administrative ale executivului. Practic, un fel de „las-o așa că decid eu” la nivel de stat.

Conflictul a ajuns până la Înalta Curte de Casație și Justiție, care a dat în martie 1912 un verdict de referință pentru dreptul românesc: tribunalele au dreptul să verifice constituționalitatea legilor, iar executivul e obligat să respecte hotărârile justiției. A fost, practic, un moment fondator pentru ideea de control judiciar asupra puterii statului la noi.

Înfrânt juridic, acuzat de abuz de putere și măcinat de disidențe în propriile rânduri, guvernul lui P. P. Carp a căzut în primăvara lui 1912. Toate astea pornind de la niște șine de tramvai. Așa că data viitoare când întârzii la tramvai în București, gândește-te că măcar nu îți pică și guvernul din cauza asta — deși, cine știe, poate istoria se repetă.

Sursă: B365 (b365.ro)